Straniul caz al unui om fără cap

 

–        Sărumâna părinte!

–        Să trăiești fiule! Cum te cheamă?

–        Rapcea!

–        Cu ce ai păcătuit?

–        Ah! Eu mă spovedesc mamii și ea vine să vă spună de mine.

–        Cum o cheamă pe mamă-ta?

–        Paraschiva.

–        Aha! E o sfântă mama ta, dar tu porți un demon în tine băiatule! Musai îți trebe exorcizare. Ai și nume de drac.

–        Bine părinte. Ne înțelegem pe tema asta. Știi că sunt ofițer de poliție? Deocamdată am nevoie de dumneata să m-ajuți într-o anchetă.

–        Nu mai e voie să zic altora ce mărturisesc enoriașii... Mă bate Dumnezeu!

–        E vorba de o crimă atroce, o execuție ca în filmele cu jihadiști.

 

„Ta-da-am!”  Acum intră genericul.: „Straniul caz...” Mare, se mișcă spre dreapta, după aceea distribuția: Cutare, cutare, toate numele cresc și dispar lateral, Scenariul..., După romanul lui..., Regia..., și gata. Se intră cu un cântec sumbru. Imagine voalată...

 

Bucătăria unui apartament, masa așezată, înaintea micului dejun...

–        Bună dimineața.

Se-aude un pic nenatural. Păcăne într-o ureche. Și apa. Când deschide robinetul, îți uruie-n creieri...

–        Ninge? Ia-a! Ninge! Da’ ninge bine, știi?

–        Stai cuminte puiu! Stai la masa aia! Stai jos! Da’ stai dracu odată? Așează-te că mă umpli de draci!

–        Lasă-l femeie să se bucure și el că e iarnă.

–        E iarnă! Și tu nu vezi ce frig e-n casă?

–        Uite mami, copiii se duc cu „Moș Ajunu’”!

De-afară se-aud glasuri de pici: „Primiți cu Moș Ajun”?

–        Plecați dreacu d-aici, să nu vă iau cu mătura la goană! Nu puteai mă și tu să găsești o javră să-i latre pe jegoșii ăștia? Toată lumea ține o fiară d-asta prinsă cu lanțul.

–        Și cu ce-l hrănești?

–        Cu pâine uscată...

Se-aud în depărtare copiii cântând: „Bună dimineața la Moș Ajun!”...

Calup publicitar

„Micul dejun cu cerealele negerminate Nestlé.”, „Spălați-vă pe mâini cu apa Evian. Este prima apă mineral-micelară. Curăță și intestinele. De tot.” „Robotul japonez universal: Face treaba mare, se duce la cumpărături, poate fi și clown, iar pentru doamnele singure, amant...” „Aceasta i Marșica, prima pupeză vorbitoari di limbă moldovineasc’ cu acșent gâgăuz.” „Mă nu mai stropi cu motorină că e periculos și ia foc casa de la coșul necurățat!”

„Rapcea, dub-tu-ru-ru, Rapcea, dub-tu-ru-ru, Rapcea, dub-tu-ru-ru, Rapcea, dub-tu-ru-ru,...”

„Mu-mmm-mu! Ptiu! Ce mi-o fi intrat în guru?! Pflu! ...gură!”

A deschis un ochi. Stă cu nasu-n pernă. Nu, nu mai e copil... Când era mic o lua pe coajă dacă lenevea în pat.

–        Mi-a intrat un fulg în gură!

Azi e vineri? Marțea și vinerea nu-i merge bine. O știe din experiență. Rățușca s-a trezit... Nu o găsește în pat. E-afară... Și-afară-i frig. Oare și primarului i-e rece în casă? Lui nu, ce e prost?  „Eu nu l-am votat p-ăsta!”

A dormit cu fața la pernă. Se-ntoarce greu. „Ce zicea ăla-n vis? Du-ru-ru...” Parcă-l strigase cineva! Rățușca-i zice „Dan”. „Când mi-am pus telefonul să mă apeleze în felul ăsta? Și unde-o fi telefonul?”

–        Rățușco? Ești la bucătărie?... Fă-mi te rog un ou ochi!...

Nu se-aude nimic.

–        Nu ești acasă?

Ha-ha-ha! Păi dacă nu-i acasă cum să răspundă? Ce stupid e! Privește pe geam... Afară e umed. Aude cum pică apa pe pervaz. Dar nu pic-pic. Poc-poc! E ceasul... e ceasul... Nouă. Îl așteaptă Toma. Frate, necredincios e omul ăsta! Pe cât de pisălog, pe-atât de ne... Trebuie să lucreze cu el, nu este altul!

Vineri... De ce a plecat Rățușca și nu l-a sculat?

„Dub-tu-ru-ru – dub-tu-ru-ru – dub-tu-ru-ru...!” „Ce ziceam? Telefonul...! Încă nu m-am obișnuit cu apelu-ăsta!”

–        Nu știu unde-i sarea! N-o văd pe masă!

–        Ai lasă goangele! M-auzi necredinciosule? Dacă nu să eliberează imamu’ Silviu Lascău în două ore, alcineva o va avea de suferit.

–        Și ce mă contactezi pe mine? Nu lucrez la penitenciar.

–        Tu l-ai băgat în pușcărie, băga-te-aș eu în... !

–        Cum să-l bag în pușcă...?

„A închis! Na! Acum o să înghit cu noduri! Ce om nebun? Azi e una dintre zilele proaste... Cum o fi dat de numărul meu?...”

Face un duș, se rade cu mașina de ras, tunde mustața delicat, rânjește, se spală pe dinți și, în fine, își pune vestonul, centura cu pistol și mantaua. Nu prea-i ține de cald și are un maieu plușat pe dedesubt. „Parcă de-abia s-a pornit iarna! E tare fleșcăită! Nici motorul n-o ia din prima... Nici la birou nu e cald... Și mai e și Toma...”

–        Bună draga mea. Am primit telefon de la un scelerat că pedepsește pe nuștiucine... Mă temeam să nu se fi luat de tine. De unde să-l știu? Cred că m-a confundat. N-am idee cine dă telefoanele de serviciu... A, pe telefonul de serviciu a sunat. Ăla cu „dura-dura”...

Prea multe telefoane, o mulțime de probleme în plus. Și trebuie să le ai pe toate la tine. Și-a agățat unul de gât. Se gândește la cafeluța de pe birou pe care i-a pregătit-o Tănțica secretara...

–        Îmi cer scuze! Vreau să intru și eu pe scară... Ce e cu lumea asta care stă la coadă aici?

–        A fost un accident nasol pe pasajul Mărășești. Accident în grup.... în serie... Cum îi zice Geo?

–        În lanț... De la polei.

–        Și ați arestat toți oamenii ăștia? Tomiță tu i-ai adus aici?

–        Salut șefu’! Ce vină am că azi noapte a fost lună plină și lumea-i întoarsă cu curu-n sus?

„Ce l-am întrebat, de mi-a răspuns așa? N-au decât să se spele pe cap cu ei! Tănțico, am venit!”

„Fac imediat cafeluța, șefu’!”

Bine e să fii șef! Aici gradul nu mai contează. Te-așezi pe tron și comanzi:

–        Biro, prezintă-te să stăm puțin de vorbă! Am nevoie de părerea ta. Adu-l și pe neprețuitul tău tovarăș.

Biro ăsta e ungur de București. Băiat cumsecade, da’ încă le confundă. Inspectorul principal zice să ia măsuri, el zice „mesuri” și dacă îi cere să-și exprime „o părere” el zice „de care perere?”.

–        Care perere, care perere? Nu mă mai zăpăci! Ascultă! Primesc telefoane neautorizate pe mobilul de serviciu. Cum poate ajunge un număr privat, e privat, nu-i așa?, e... Adică cum ajunge public?

–        Da. Ajunge public, dacă cineva îl face public.

–        Se poate?

–        Se poate.

–        Mă da’ nu ești tu șef cu tehnologia?

–        Ve rog nu mai spuneți „mo”!

–        Scuză-mă! Nu am calmul tău. Cine să-l facă public?

–        Eu nu știe...

–        Știi tu Viorel?

–        Nu șefu’. E probabil o confuzie...

–        Da? Îmi zice unul că i-am băgat confratele în pușcărie și mă amenință cu nu știu ce represalii?

–        Aicea nu mai e confuzie. V-a mai sunat?

–        Uite telefonul pe masă! Analizați-l vă rog! Hai că am treabă!

A venit cafeluța! Păcat că nu mai fumează. A primit cadou o pipă și se grozăvește cu ea, a băgat tutun dar nu-i dă foc. Miroase a tabac aromat... Se termină anul și se agită populația. În primul rând e nebunia de pe străzi. Aglomerația. În perioade ca aceasta simți lipsa de personal. Cum e azi când le stă pe cap gloata de șoferi.

–        Toma, n-ați terminat cu oamenii ăia? strigă la interfon.

Interfonul întreabă:

–        Aveți vreo treabă cu mine?

Omul ăsta are o impotență mintală! Nu răspunde la întrebări simple.

În timp ce sorbea cafeaua, privind agenda de zi, intră Viorel cu telefonul său care urla „Dura-dura”... Un „număr privat” apela alt „număr privat”...

–        Necredinciosule! I-ai dat drumu’ imamului?

–        Nu te grăbi, că nu-i atât de ușor. Trebuie aprobări...

–        Ia uite-te pă uazdap!

–        Nu am whatsapp.

–        Caută-l! Instalează-l acum, necredinciosule! Că pierzi momentu’.

Și gata. L-a închis.

–        Vă instalez eu whatsapp-ul șefu’, dar…

–        Nu măi că îl am.

–        Aha! Dar nu putem vedea nimic pe un număr privat decât dacă nu s-o decripta. Pe sms...

Viorel a găsit numărul pe sms, l-a pus la contacte și a pornit filmul. L-au privit împreună. Părea să fie vorba despre o execuție. Cineva, cu o cârpă pe față, spunea niște imbecilități în limba română despre nu se știe ce fel de legi care prevalează asupra legilor civile și în numele lor va fi executat un captiv luat din mulțime. Foarte repejor s-au deplasat filmările către o mașinărie ce funcționa ca un scaun stomatologic ținut vertical (de care fusese atașată o persoană) și  o ghilotină. „Doamne!” N-au vrut să vadă oroarea.

–        E posibil să fie adevărat?

„Duru-duru...”

–        Ai văzut necredinciosule?

–        N-am văzut nimic.

–        Ai două ore să-l eliberezi pe imamu’...

Insp. pr. Rapcea Dan l-a solicitat pe subinsp. Artanu Toma. După ce a văzut filmul, Tomiță a zis:

–        Eu nu cred. Nu se poate să fie așa ceva, pe o vreme ca asta, în București, sau oriunde în țară. E vrăjeală.

–        Am putea să ne interesăm cine e Lascău.

–        Lascău și mai cum?

–        Nu mai știu... Liviu parcă. Liviu, Silviu,... Unul dintre numele-astea. Hai, te ocupi tu?  Da? Într-o oră cel mult să aflăm ce e cu individul...

–        Cum să mă ocup eu, când am altele pe cap?

–        Lasă-le lui Georgică!

Subinspectorul Artanu Toma e un tip mic și foarte agitat, brunet, cu zâmbet continuu la colțul gurii, ca un puști pus pe șotii. Neînsurat, totuși cu copil de școală. A comis-o când era prea tânăr și nu-i trebuia însurătoare. Acum are treizeci de ani. A fost la școală, a devenit subinspector. Stă și se uită pe ecranul smartphone-ului. Discuta cu Lizi, cu Fani, cu Andreea și Delia... Pe rând. Ce? Îi plac femeile. Cui nu-i plac? Momentan trebuie să le dea pace. Are un caz... De un’ să-l ia pe Lascu?

–        Și cum îl recuperez pe Lascu? Sunt un milion de Lascu în țara asta.

–        Lascău. Mi s-a spus că e în penitenciar. Nu știu în care. Sună la Jilava... Eu vorbesc acum cu comisarul Cosma...

Văzuseră un om scurtat de cap. Le era teamă că s-a întâmplat undeva în București.

–        Care Lascău, Dane? Mai e și imam jihadist! Român? Vezi să nu devină subiect jurnalistic! Vorbesc cu Livia să cerceteze și ea.

Cosma se echipase pentru o partidă de squash cu vecinul lui, comisarul Dragu. Erau câteva cluburi în oraș, ei se aflau lângă Complexul Dinamo, la „Rofinity sports”.

–        Hâc!

–        Ău!

–        Hâc!

–        Ău!

–        Au venit talibanii în România,,, hâc!

–        Ău! De care?

–        Din cei mai răi... D-ăia de taie capete. Sunt români-români. Hâc!

Ce prostie mai era și asta? „Ău!” Românii nu decapitează oameni, și nici țiganii...

–        Dom’ inspector, zice Tomiță, l-am găsit dom-le! Lascăr Claudiu,. Uite! Condamnat pentru furt.

–        Ce-a furat?

–        Nu știu.

–        Cum ai zis?

–        Lascăr Claudiu din...

–        Lascău. Lascău Silviu.

–        La Jilava nu e.

–        Vezi în altă parte!

–        Știți câte penitenciare sunt în România? Patruzeci, domnule inspector principal.

–        Interesează-te la ANP!

Patruzeci! Și-or fi multe? Rapcea privește pe fereastră. Pe vremea asta unii se bucură de adăpost și hrană gratuit. Te gândești că alții au în cap să evadeze! Cum e ăsta... Lascău. Ar fi o evadare cu acceptul autorităților! Nu. Nu se poate...

A venit Biro. Îi zice că a găsit sursa. Telefonul privat. Simte că trebuie să-l laude: „Și unde-i, László? ”

–        In Americo. Oici!

Ce-i arată acolo? Citește ce scrie: „Rocky Mountains”!

–        Nu-i cam departe?

–        Deocamdate nu e...

Aceștia sunt oamenii lui! Îl strigă pe Toma.

–        Toma!

–        Vedeți că a plecat un pic, îi zice Geo.

–        Mă voi sunteți nebuni? Unde-a plecat?

–        Avea o întâlnire. Zice că se întoarce în două minute.

„Întâlnirea de două minute”! Două... douăzeci... patruzeci... „Dub-tu-ru-ru – dub-tu-ru-ru...!”

–        Bă, ia mai du-te la dracu’ și omoară-i pe toți!

–        Da’ dumneata cine ești?

–        Eu? Tu ești Tomiță? Ce-i cu tine?

–        Mă simt gravid în patru luni.

–        Gravid? Nu mai ești bărbat?

–        Sunt un bou și boii se emasculează, nu-i așa? Și le cresc burțile. Ce-i mai rău e că nu știu unde am fost și cu cine. M-am trezit adineauri acasă, în pat. Simt că nu mai am un coi. Și mi-e frică să pun mâna!

–        Ești acasă?

Dan Rapcea i-a luat cu el pe agentul Geo și pe Viorel Pătulea. Cum se deschiseseră subiectele cu farse și revelații, Viorel le-a zis pe drum cum a descoperit el că există Dumnezeu.

–        Aveam un profesor la Istorie foarte cumsecade. Punea capul pe catedră și adormea, le soleia. Venea cam băut și mirosea. Noi îi spuneam Damigeană. Să nu facem gură ne dădea extemporal. Nu preda niciodată, ne punea să citim din carte. La extemporal copiam, din carte. Fiindcă extemporalele erau identice, până și la semne de punctuație, primeam note de trecere, diferențiate de media generală. Cei buni luau mereu note mai mari.

S-a întâmplat ca într-o zi să vină foarte pornit, să ne cunoască măcar. M-a găsit pe mine să mă examineze. „Ce-am pregătit azi, Pătulea?” „Păi...!” Nu pregătea nimeni nimic la Istorie. Am scos caietul. Aveam un ditamai caietul de 200 de foi. „Ce-i ăsta? Caietul tău de Istorie?” „Nu numai”, am zis. „Și unde sunt temele la Istorie?” N-aveam. A răsfoit el caietul și a văzut că rupsesem numeroase foi. Foarte nemulțumit a decis să-mi pună o întrebare din materie: „Spune Pătulea ce a făcut domnitorul... Vasile Frânaru (nu-mi amintesc), după 45 de ani?” Era o întrebare de coșmar negru. Nici numele nu i-l cunoșteam, da’ să-i zic ce făcuse el după 45 de ani! „N-a făcut nimic.”, am zis. „De ce?”, s-a arătat foarte uimit „Damigeană”. „Păi... a murit.” „Bravo! Ia loc!” Atunci am gândit prima oară că în mod sigur există Dumnezeu...

A tras mașina în fața blocului pe o parcare privată, deocamdată liberă. Geo a mers direct la interfon, da’ ce să vezi? Toma nu răspunde. Sună-l pe telefon, nici abonatul nu mai poate fi contactat. Au apelat la întâmplare pe interfon și cineva le-a deschis. Toma locuiește la etajul trei. Au ajuns care cu liftul, care pe scări, și au bruscat ușa metalică.

–        Ce facem băieți? S-ar putea să fie rău. Cine sparge uși? Pompierii, nu?

Au chemat ajutor la „112”. Dacă era în stare gravă Toma putea muri de o sută de ori. A avut noroc. Puțin înainte să-i fie spartă ușa, a avut inspirația să îl apeleze pe inspectorul principal.

–        Deschide Tomiță dacă poți! Suntem cu toții aici, băiatule!

„Băiatul” era la etajul șase, în casa concubinei sale... pe care o cunoscuse acum două zile în lift, când urcau împreună. Au prins două ore cât e plecat soțul ei...

Inspectorul principal s-a supărat total. L-a amenințat că îi face raport. Era bătaie de joc, nu-i clar? I-a zis să nu mai vină azi la serviciu că i se face rău să-l vadă. În fine, a fost căutat de doamna Livia care știa ceva despre... Lascău Silviu.

–        E la Gherla, i-a spus. Ideea că ar fi taliban e puțin exagerată, deși... știți că oamenii își schimbă convingerile uite-așa, cât pocnești din degete! Posibil să fi cunoscut acolo pe cineva care l-a... știți vorba!, l-a radicalizat. Să-l eliberăm deodată, fără cercetare prealabilă, este periculos. Nu v-am zis ce-a făcut? E pedofil...

Cine nu iubește copiii? Iubirea însă e... Ceh? Poate fi perversă. De-asta mă gândeam... Ce zice?

–        Necredinciosule! E ora!

–        Gata. L-am găsit pe imam. Acum e pregătit să iasă.

–        Da’ n-a ieșit.

–        N-a ieșit?

–        Uite la televizeur!

–        Băi oameni! Sunteți oameni, nu? Potoliți-vă!

–        Am avut o înțelegere și nu te-ai ținut de cuvânt!

–        Ce înțelegere ai cu mine? Când ne-am înțeles?

–        După doo ore!

–        Ce două ore?...

–        Domnu’ inspector principal!... Domnule inspector principal Rapcea! Domnu’ Rapcea!

Vocile! Auzea voci! Cu cine vorbea? Cum s-au schimbat vocile?

–        Pe-ăsta, pe Lascău îl știu dom’ inspector.

Tomiță și-a amintit de el.

–        Un tip deranjat, cu barbă mare, interpret de vorbe de protest. Știți cum am ajuns la Serviciu de investigații? Lucram la o unitate de detectivi particulari... Individul ăla a fost prins în fapt după câteva zile de filaj... Lascău. Un tip brunet cu barbă mare.

Ah! Tomiță! A fost el la Investigații criminale! Când? Și de ce fusese retrogradat la secția sa? A fost apelat de Cosma. Ajunsese la birou.

–        Dănuț, cred că e cazul să ne implicăm în această poveste a ta cu... execuțiile. Un canal de televiziune a primit înregistrări cu... două presupuse execuții. Ghici ce? Se vorbește de tine... Doar de tine. Ești cauza a tot ce se petrece. Am întrebat la Gherla de... (cum?) Laslău și... (Lascău?) aflu că a evadat ieri. A ieșit printr-un tunel săpat cu un obiect ascuțit... Cât i-a luat să sape tunelul... pe sub pat? Un an, doi? Trimite și tu pe cineva să vadă treaba! E departe, știu! Tomiță? Cu o mașină bună ajunge în cinci ore...

 

–        Ce faci dulceață? Sunt pe drum spre Cluj. Păi e autostradă până acolo. Ne vedem în câteva ore. Eu m-am gândit mereu la tine. Te sun când ajung aproape!

Subinspectorul Toma Artanu stă așezat comod în scaunul mașinii sale Opel Taureus. Mai bine să călătorească șapte sute de kilometri (dus-întors) cu propria mașină decât într-un Logan de poliție cu tot felul de insemne care-l dezavantajează. Doar nu e polițist local, de zonă. Nu e „țăran”, s-o spunem pe șleau! Nici nu poartă uniformă! E băiat fin.

Când să intre brusc în autostradă a găsit-o pe Vanesa, în așteptare, agitând un cartonaș scris: SIBIU.

–        Te cheamă Sibiu, drăguțo?

–        Spre Sibiu călătoresc.

I-a zis ulterior că se cheamă Vanesa. Poartă pe spate un rucsăcel de culoarea hainei sale. Își ține mobilul la piept și căștile în urechi ca două dopuri. Aproape te uimește că aude și persoanele cu care comunică în direct. Câți ani are?

–        Ce vârstă ai, Vanesa?

–        Douăzeci...

E o vârstă bună! Vanesa stă alături, s-a încălzit și a aruncat hainele groase pe banca din spate. Nu-i place să țină centura de siguranță peste piept, dar Toma n-o lasă.

–        Cu mine nu mergi decât așa! Altfel te duci pe banca din spate!

A avut noroc. Cine merge spre Sibiu pe ruta asta? Pe la sudul Carpaților? Pitești, Râmnicu Vâlcea și de-acolo pe la Turnu Roșu. E drumul scurt.

–        Ai mâncat de prânz drăguțo?

–        Luăm o pizza din Pitești, zice fata.

Ar fi mâncat ceva chinezesc, dar și o pizza e bună... Quatro stagionni...

Drumul e destul de umed. Nu e nins, dar e umed. De aceea e bine să fii precaut. Toma este atent când conduce. În altele e mai repezit. Fata asta însă... Începe să se întindă...

–        Nu vrei s-asculți ceva muzică?

Deodată îi vede pistoletul prins în centură...

–        Ești...?

–        Nu te teme. Sunt ofițer de poliție, i-a zis.

Ar trebui să-i fie teamă. Toma Artanu e un prădător... de femei.

„Pitești! Trebuie să intrăm în Pitești pentru a cumpăra un launch!” zice fata. „Prin spate, iar! Învârți în dreapta, o-nvârți la stânga...” Se aglomerează! N-ar fi mai bine să luăm ceva din drum? Și atunci cum întoarcem? Ridic felinarul de urgență și pornesc sirena...!

Nu este oră potrivită pentru a intra în oraș. S-au grăbit spre munte. Încet, a pornit ploaia, iar când au plecat din Râmnic au fost puțin cernuți de lapoviță. Mai sus, pe serpentină... Ca o fantezie nebună dintr-un film defect... Putea avea o mică aventură cu tânăra care râdea tare vorbind cu prietena sa...?

Șoseaua e blocată. A mers să vadă ce se întâmplă. „Copaci pe calea de rulare”, a zis cineva...

–        Ah, ne prinde seara până-n Sibiu.

–        Nu-i nimic. Vii la mine! Te găzduiesc noaptea asta, i-a zis Vanesa.

–        Ce-am făcut? Aveam în plan să-mi închei ziua în Cluj. Ești o fetiță crudă, draga mea...

–        Te bat!

O excită ideea că poate zăpăci un ofițer de poliție? Toma se întreabă cât de periculos poate fi. Au ajuns seara, după 6.00. Întuneric, desigur. Vanesa locuiește cu părinții la casă cu curte. Toma e întâmpinat ca un pretendent. Se simte ciudat. „Sărumâna, bună seara, mă scuzați, sunt...” „Ce caut aici?” „Ce m-a pus să urmez fetița asta?”

–        Toma, hai în campus!

–        Ce să fac? Nu, mersi.

–        Hai, că mâine se taie porcul și nu poți lipsi!

Muritorii se pregătesc de sfântul Ignat! O fi vineri? De ce l-au trimis la pușcărie să cerceteze evadarea lui Lascău la final de săptămână? Nu se poate să fie vineri! Parcă ieri a fost luni! „Doamne, de-abia o cunosc pe fata asta!”...

 

S-a înserat peste tot în România. Chiar și în Cluj-Napoca. E un oraș cinstit, cu străzi largi și clădiri joase. Dar nu peste tot.

Cimitirul Mănăștur e o adunătură provincială de cruci, nimic în stilul unei necropole, organizată minuțios ca un oraș al morților. E înconjurat de un gard din plăci de beton, spart pe-alocuri și o intrare cu porți metalice. Morții așteaptă vizite până la 9.00 seara, ei sunt în pauză veșnică, dar viii nu intră după căderea întunericului deoarece nu sunt luminate toate aleile. Mai mult chiar. S-a lăsat ceață încă de la ora 5.00, PM.

Din ceață a apărut leneșul cetățean cu fața plată, nasul strâmb, mustață și barbă, cu o căciulă gri cu moț, asemenea unui tarabostes, și haine vechi, și ghete... Un homeless. S-a dat jos spre stradă, printre casele locului, a făcut un ocol să iasă la drum, să poată urca în autobuz.

Ațipise într-un container cu coroane și flori veștejite. Cerșise câteva ore și... în fine, se apropie sărbătorile, oamenii locului se arătau ceva mai darnici... Avusese ce mânca. Fața sa era pământie, ochii alburii ca ceața, dar barba era neagră, semn că avea o vârstă virilă.

A urcat în autobuzul 268 dar după numai o stație a fost dat jos de „Control”. Trei oameni, dintre cei șapte aflați în autobuz, erau de la „Control”. Nici măcar nu l-au întrebat de carduri sau alte modalități de taxare. L-au poftit jos, strâmbând din nas ca după o gazare cu bășini autentice. Unde voia să meargă?

–        Unde vrei să ajungi?

–        La gară.

–        Da’ un’e meri?

Omul l-a privit pe cel din fața lui. Acela... era curios...

–        Nu prea am bani.

Să-i dea, să nu-i dea...? Și tot nu aflase unde vrea să ajungă...

–        Nu cu ăsta ajungi la gară. Ia-l ’napoi și mergi la Cora. De-acolo vezi...

Stai uneori în drum și te întrebi ca prostul: „Ar trebui să am o Cale a mea?” „Care mi-e Calea?” Alții știu foarte clar. „Spre gară mi-e calea și de-acolo direct în buricul târgului. Și-am să rup buricul târgului pentru că sunt băiatu’ lu’ mama! De-asta am fost făcut!”

Încă nu venise dimineața zilei de Ignat când Silviu Lascău ajunsese înapoi în București. Și-a căutat tovarășii pentru a nu crea probleme părinților și, văzând că nu există vreun fel de filaj al poliției și-a zis că în București nu se știa că evadase. Părea un atu însă auzind despre cele întreprinse de oamenii săi nu a mai fost sigur. Dar ziua aceasta era de odihnă. Și-o putea permite după o noapte în care făcuse frigul prin tren...

 

Dan Rapcea nu mai e inspector principal... în pat. Cu inspecția se ocupă nevastă-sa, Sorana. Nu se poate plânge, dar îl scoală câteodată din somn. Copii-copii, că nu face copii, însă nu mai sunt chiar tineri și... o fi și stressul că trebuie, că trebuie, dar de ce trebuie? Se poate trăi liber... Un copil pe cap... oh, ce mizerie! Câte limitări...

Nu lucrează împreună, ea are muncă de birou, el e activ. Activ, dar uneori se simte... static. Rigid. Oare îi ruginesc balamalele?...

E sâmbătă. 21 decembrie. Oraș București. În pat e cald și bine, nici pe-afară nu e iarnă grea... Să te scoli... De ce să te scoli din pat? Din cauza telefonului...

–        Rapcea, deschide televizorul pe Digi! Acum!

–        Ah! Ce poate fi măi frate!

O trezește pe Sorana să-i ia telecomanda de sub pernă...

Se vorbește despre evadarea spectaculoasă din penitenciarul Gherla a deținutului Gelu Macri... „Gelu Macri? Pe-ăsta-l știu după nume!”

„– Vă amintim că ieri a fost făcută publică o execuție de tip jihadist în țara noastră. Se solicita autorităților eliberarea unui lider taliban. Inspectorul Dan Rapcea nu a fost găsit pentru a-și exprima punctul de vedere...”

Dis de dimineață... „Oaaah!” E inuman să arunci la ora aceasta sufletele în cazanul cu smoală! Fiartă.

–        Tomiță! Tomiță m-auzi?

–        Ce e dom’ șef?

–        Măi, unde ești? Am așteptat aseară un telefon de la tine și... nimic. Ai ajuns?

–        Sunt în Cluj dom’... În Cluj. Merg acu’ spre Gherla.

–        Mă, ia vezi că pe evadat nu-l cheamă Lascău. La televizor i s-a spus Macri.

–        Care evadat?... A!...

–        Ce muzică se-aude? Manele? E lume pe unde ești acum...?

–        Da dom’le! Prin satele astea oamenii taie porcii.

–        Bine. Vezi ce faci! Și dă-mi un telefon cum afli ceva!

Pe unde o fi Toma? Îi părea că se află la „pomana porcului”. Nu se poate încrede în băiatul ăsta! Îi trebuie un GPS pe mașina lui, să-l urmărească în orice misiune.

Dan Rapcea s-a pregătit de treabă și sâmbăta. Are să-l găsească și pe prietenul său comisarul Cosma. Și pe doamna Livia.

–        L-ai văzut pe omul fără cap? a întrebat mama inspectorului. Doamne iartă și ajută! Da’ voi, ditamai hăndrălăii, ce faceți ca să puneți mâna pe satana?

–        Îl căutăm mamă, da’ e satana, deocamdată se ascunde bine.

–        Vrei să mai omoare vreo zece? Să ne scurteze de cap pe toți? Ce aștepți? Și vorbea de tine, să știi!...

–        Satana?...

„Biata mama! Viața ei e televizorul, săraca! Și coana Lenuța, vecina de la etajul trei.”

Să meargă la Secție! Doar la alegeri mai fusese de serviciu în week-end. Iată că s-a terminat și tămbălăul de-atunci și când aștepta cu detașare sărbătorile de iarnă, i s-a pus pe cap „cretinul” acela. De ce nu se ocupă domnule instituțiile statului de atribuțiile lor cu atenție și pricepere? Cum să sapi un tunel pe sub pământul penitenciarului în secolul nostru? Mileniul... Cu cuțitul! Îți trebuie excavator, nu? A ieșit datorită neglijenței sau cu implicarea cuiva, a unui angajat...

Dimineața de sâmbătă nu a mai fost deranjat de „jihadist”, semn că „imamul” se liberase fără implicarea sa. A așteptat până la prânz să vorbească în direct despre tot ce s-a întâmplat, cu Toma. Dar, înainte să aibă această oportunitate, când se afla la Comisariat, a fost căutat de Adi, un puști de 12 ani, pe care-l știa de-atunci, de când îl arestase pe Macri. Copilul acesta, împreună cu frățiorul său de șase ani, ar fi trebuit să fie în plasament, în grija unei familii din cartierul Colentina, nu departe de parcul Plumbuita. Rămăseseră fără părinți de când cel mic avea 2-3 ani. Alți doi-trei ani trecuseră prin orfelinat, în plasament, în stradă, iar în plasament... Nu erau copii îndărătnici...

Rapcea a fost apelat de agentul de gardă, Sebi Raicu.

–        Domnu’ inspector principal, întreabă un copil de dumneavoastră...

Adică Adi. Adi aflase că a revenit Macri și îi caută, pe el și pe fratele său, Răducu.

–        Ajung imediat, a spus și a plecat repede.

Era cazul să scoată copiii de sub influența „satanei”. Cosma știa povestea copiilor și s-a oferit să ajute. Trebuia gândită o strategie de scotocire a zonei, aveau ceva date și posibili complici. Dar nimic cert. S-a instituit un grup de lucru pentru a deschide o anchetă de proporții, care să implice și poliția din Gherla. De-acolo plecase totul.

 

Când ajungi în orășelul Gherla ești mirat că închisoarea, renumita..., e în zona centrală, de parcă e supravegheată de toată populația. Fosta cetate medievală înconjurată de ziduri, e ridicată cu mândrie, nu departe de albia Someșului Mic. Mic-mic, dar se umflă și prin Cluj-Napoca. E pușcărie de pe vremea habsburgilor, nu a regilor maghiari. Habsburgii aceștia erau de spiță imperial austriacă și chiar mai mult. Istoria noastră... Nu e important.

Subinspectorul Toma Artanu avusese o aventură demnă de toate scenariile de ficțiune istorică. De câte ori poți gândi la agenții MI6, cu Aston Martin-urile lor superdotate și impenetrabile, toți au asemenea mașini și au pielea groasă ca o platoșă antiglonț, revenirea la banala realitate românească e frustrantă.

–        Sunt ofițer de investigații, s-a prezentat la poarta instituției și a fost interogat de gardianul Petre Țepoiu.

Pe cine, de ce, care caz, de unde vine, pentru a câta oară să vorbească despre, are el vreo competență să scormonească – adică ofițerașul...?

–        Știi mneata câți a venit să întrebe, să măsoare, să facă poze, filme? Domne nu – mai – pot! Cine-i vinovat că a săpat nenorocitul canalul pe sub zid. Știi cât e zidul în pământ? Trei metri. Cum s-a băgat pă sub zid?

Toma a ridicat sprâncenele, a înclinat capul și a săltat umerii.

–        Nu știu domne, a continuat gardianul! Habar n-am!

–        Și cu ce-a săpat?

–        Cu ce? Cu lopata. Cu lopețile, că doar n-a fost unu’.

–        A! Au fost mai mulți?

–        Au fost mai mulți.

–        Au evadat mai mulți?

–        Doar el.

Toma s-a uitat la groapă. Era o groapă astupată sub pat. Groapa era ascunsă și nu se vedea dacă nu te lăsai jos, pe vine. Gardienii care inspectau interioarele nu observaseră ceva neobișnuit. Gardianul Țepoiu a zis că Gelu Macri trecuse la mahomedanism și vorbea în stihuri, povești morale... Se credea. N-avea nici carte. Totul era în mintea lui...

–        Își făcuse adepți?

–        Nu știu cum să zic... Da.

–        Și printre gardieni?

–        Domnule, uite ce e! Eu nu-mi pârăsc colegii. Să o facă alții. Punct.

–        Domnule gardian, îi râse subinspectorul Artanu, cred că ești un mare țepar, nu țepoi!

–        Adică ce vrei să spui?

–        Adică vreau să vorbesc cu gardianul șef, cu directorul. Dumneata mă duci cu preșul...

–        Ia pleacă domnule de-aici că nu îți suntem subalterni! Părăsește locul acesta!

Ca la un semn deținuții s-au pus pe scandal. Au început să strige toți de parcă erau tovarăși cu gardienii. Ce-avea de făcut Toma Artanu decât să meargă la secția de poliție? E micuț și nu impresionează pe nimeni. Ar fi fost mai câștigat să vină în tandem cu inspectorul șef? A gândit la Vanesa... Nicidecum!

–        Domnule șef am avut un noroc... Fu-u-i mama lui! Când am tras de volan spre dreapta să ies dincolo de magazinul Kaufland, l-am luat pe parbriz pe unul care zăcea pe stradă! Dom’le și n-aveam cine știe ce viteză! Nu e nici trecere, nu e nimic pe-acolo. Ce să zic? S-a ridicat bine mersi, z’ce „Scuze șefu’!” și dus a fost. Am stat să vină polițaiu’ local pentru constatare, al’fel plătesc din buzunar. Nu vă spun cât am înjurat! După aia m-a luat la baliverne gardianul de serviciu. Care cuțit? Ce cuțit dom’le? A fost un batalion, cu lopeți! Exagerez? Am nevoie de hârtii să pot cere o expertiză. Dosarul! Dosarul de caz...

Greu mai e cu inspectorul principal! Nici comisarul Cosma, propteaua lui, nu e mai mintos! Toma s-a uitat pe GPS. Strada Bobâlna, mergi drept, după aia virezi la stânga. Poliția Gherla. Lângă Lidl. A lăsat mașina, a privit-o trist și a intrat în clădire.

–        Subinspector Artanu.

Și-a arătat legitimația și insigna.

–        Vreau să vorbesc cu cineva care s-a ocupat de cazul evadării din penitenciar. Cum adică? Evadarea care a avut loc acum două zile... Ce adică nu știți? Că a evadat un deținut?

„Doamne, mare ți-e puterea!”

–        A trecut cineva pe-aici să se intereseze de vreun deținut?

–        O doamnă de la Interpol. Doamna Petrovici.

–        Îm! I-auzi! Ce voia?...

Atunci a pătruns în cabinet agentul principal șef.

–        Dumneata? Cine ești, ce vrei?

Ag. pr. ș. Imre Buș e cu 20 de ani mai vârstnic. El are în grijă toată urbea.

–        21.000 de suflete. Penitenciarul nu intră în atribuțiile noastre.

–        Nu vă sesizați nici când un delicvent umblă liber prin oraș? Violator, pedofil, criminal...

–        Ei fac echipe de recuperare a evadaților.

–        Și doamna de la Interpol?

–        Cine v-a zis? O doamnă cu coc... A întrebat, am trimis-o la penitenciar. Atât.

–        Vă amintiți numele deținutului?

–        De ce?

Nu era de bine! Cine îl necăjise pe gardianul Țepoiu că nu mai suporta intervenții? Brusc mintea lui Toma s-a focusat pe alte urgențe când a fost solicitat de smarphone-ul său și a auzit cum e chemat pe numele de alint: „Leuțul meu!” E născut în zodia Leuțului.

Daria o cheamă pe femeia aceasta din Cluj – fostă preoteasă, îi murise soțul devreme... „Bună de tot!”, astfel o putea caracteriza. O cunoscuse în tren, cu trei ani în urmă. De-atunci o mai cunoscuse de două ori, de câte ori venise ea în capitală. Era timpul să-i înapoieze vizitele. „Leoaica” lui se eliberase noaptea aceea de copil. Îl transferase socrilor. Foștii... 

Poate era o idee bună să meargă la Poliția centrală din Cluj-Napoca. Nu erau ei șefii celor din Gherla? S-a înapoiat la mașină. Parbrizul era crăpat în formă de stea, de fulg de zăpadă... Fusese perfect. Și capota se deformase. De unde a apărut nărodul acela? Nu or fi toți locuitorii de-aici foști deținuți? Știa o localitate lângă Adjud cu un spital de psihiatrie în apropiere. Se zicea că nebunii scăpaseră din balamuc și se amestecaseră cu localnicii, că nu-i deosebeai de cei normali la cap. Dacă mai rămăsese vreunul sănătos.

Deși a deschis de departe ușa cu telecomanda s-a uitat precaut la toată mașina. Până și dedesubt. Și în portbagaj. Dacă îi vâră careva capul decapitatului? Poți ști până unde merge demența unui ucigaș? Iar când a văzut o pungă neagră, cu un fir de sânge înăuntru, răsturnată pe banca din spate a mașinii, a simțit că îi pulsează inima. „Ce-o fi, mamă?” Erau niște ciozvârte din „pomana porcului”, de care uitase.

Subinspectorul Toma Artanu se mândrește cu abilitatea lui literară. Le-a scris băieților de la secție pe Google: „Nerezolvatu: Mulțumesc frumos agenților Hoază Adrian si Imre Buș de la secția 7 politie rurală Gherla. Au răspuns și eu rezolvat problema mea în curtimp.” Chiar. Cum de-avea timp să compună pamflete? A așteptat să primească date și să fie dirijat, deoarece la Gherla nu era chip să se informeze. Parcă mai multe știa dom’ șef.

–        „Subiectul” a apărut în București. Se caută cu agenți și informatori ogeacurile bandei. Poți să crezi că e o mișcare, așa se cheamă: „Mișcarea Străduința Musulmană”? Legală. Atâta doar că adresa e o cutie poștală goală. Știi cum se traduce în arabă „străduința”? Jihad. Și pe la noi de ce nu s-a știut? Logic. Că nu s-a știut. Poate avea filială în Cluj sau mai așa, en gros, în Ardeal. Nu e greu să zăpăcești românul după câte a îndurat anii ăștia! Îți pun dosarul pe e-mail. Dacă poți copiază ce pare să-ți ajute. Nu e tot și nu găsești referințe despre mișcare. E ascuns la secret.

A fost trimis la un inspector, Mirăuță, pe care îl putea contacta telefonic. A mâncat în drum oprind la un „han”. A fript carnea de purcel. Cât să o mai lase, că se strică. S-a înserat până să-și termine masa. I-a trebuit o oră și jumătate până să-l contacteze pe Mirăuță.

–        Vasile, zice.

–        Toma.

Vasile Mirăuță nu e un actor? Sau a fost? Un tip grăsuț, cu cioc. Îi stătea bine în uniformă. Treizeci și cinci – patruzeci poate...

–        Am programat pentru mâine o cercetare cu profesioniști pentru a înțelege cum a fost posibilă evadarea deținutului... O să vedem tot. Pare un fenomen infracțional de grup. Noi ne ocupam deja de caz. Nu știam toate implicațiile, no...

–        Bine atunci. Ne vedem mâine, s-a grăbit Toma.

Ce mai era de spus?

–        Ai unde dormi la noapte? Te pot invita la un pahar de vin bun. Natural, no...

N-au vorbit nimic despre caz. S-au despărțit cu aceleași neclarități: Cât știa Mirăuță? Sau, cât putea să încurce ancheta în derulare Toma? Toma... Toma era deja acontat. Îl așteptau un pat cald, o voce caldă, o noapte fierbinte... lângă o femeie... bună.

 

Când au ajuns la adăpostul de protecție al minorilor nu l-au găsit pe Răducu. Au întrebat-o pe doamna îngrijitoare:

–        Nu pot să fiu atentă la toți, domnu’ polițist! Nu pot. Sunt și eu un om, am două mâini și îmi pierd capul uneori, mă zăpăcesc toți. Ăștia sunt copii cu probleme. Uitați-vă și dumneavoastră! Stă vreunu-n loc?

Era forfotă mare în adăpost, câțiva se băteau între ei. Femeia s-a implicat în scandal: „Stai măi! Nu-l mai lovi că-ți dau și eu!”... Pe cine să întrebi? Adi l-a strigat pe Matei, un băiat mai mare.

–        Ai văzut un’ s-a dus frate-meu?

–        A ieșit cu Rica.

–        Rica?

–        Da frate, l-a luat nebuna cu ea! Da’ ce faci, ești cu caraliii? Vezi că nea Cristi vă dă afară!...

–        Unde s-a dus Rica?

–        La baie. Ha-ha! I-a zis lu’ ăla micu’ că l-ai chemat tu...

–        L-am rugat să stea până mă-ntorc...

–        La ce baie? s-a interesat inspectorul principal.

–        Lângă Piața Traian. E acolo un loc... Mai facem baie câteodată...

–        Cu cine?

Inspectorul a cerut sprijin pe drum. Simțea că a găsit un cuib. Bieții copii, erau ademeniți de niște monștri!

Să aștepte, sau era cazul să se grăbească...? Intrarea se făcea pe lângă un zid, în partea laterală a clădirii. Era o clădire simplă, nu puteai gândi că e baie publică... Dar nu era o baie publică. Adi a bătut în ușă, apoi a spus că e fratele lui „Ăla micu’”. Era cunoscut acolo. Omul care a deschis a încercat să închidă imediat văzând cizma polițistului. Rapcea a scos pistolul și l-a îndreptat spre el. Apoi i-a dat una în cap cu tocul. Omul avea tonaj. A dărâmat un scaun, câteva obiecte de pe o masă și s-a auzit zgomotul departe.

–        Biță, e ceva acolo?

–        Nu-i nimic, a zis Rapcea. E un copil.

Oare fusese convingător? A intrat repede în casă și a văzut într-o baie mare cu pereți mozaicați, un om înfășurat în prosop împrejurul burții și doi copii dezbrăcați, sub duș. A făcut semn omului să plece de-acolo și să se îmbrace și a spus copiilor să se șteargă și să ia hăinuțele pe ei. Nu a avut timp să gândească ce va face de-aici înainte. Individul de la intrare se sculase și îl ținea de cap pe Adi amenințând că îi ia gâtul cu un cuțit.

–        Dă drumul copilului nenorocitule, că jur îți voi înfige curul într-o țeapă!

Atunci l-a izbit celălalt „nenorocit” cu o băncuță în cap. Unde-i era mintea? Pistolul i-a sărit din mână și cei doi bărbați l-au prins cu putere. Unul îl strângea de mână, celălalt se așezase pe el și îl trăgea în jos. Nu erau ei oamenii care să-i vină de hac! L-a dat pe-ăla cu cuțitul peste cap, dar celălalt i-a ridicat pistolul. Ah, e un delict să-ți lași arma în mâna dușmanului! Să-ți fie luată... Dar e mai înțelept să te liniștești când o îndreaptă cineva spre tine. Cât ai zice „Bum!”, ușa din lemn de la intrare a fost spartă și alt individ a pătruns, de această dată înarmat cu un pistol automat.

–        Să mergem, a zis! Lăsați-l pe polițist în viață!

Și i s-a adresat:

–        Zi „Allah e mare”, necredinciosule, că te-a lăsat să mai trăiești! Spune cu voce tare! Nu te uita! Uită de noi! Al’fel îți omori familia și pă omu’ care l-ai trimes la Cluj. Ține minte! Nu ne persecuta, că nu știi ce te lovește! „Allah e milostiv și mărinimos!” cu oamenii care îl slăvesc.

El era! El era! Omul care-l stresase la telefon!...

Când a ieșit cu copiii de-acolo, Rapcea a auzit sirena unei mașini de poliție care ajungea în zonă. Nu văzuse pe unde ieșiseră ticăloșii. Parcă nu s-au dus pe culoarul dintre casă și zid. O fi altă cale? Au! Și rămăsese fără pistol! Parcă-i luaseră viața...

A cerut celor care veniseră să cerceteze în amănunt locul și să afle pe unde ieșiseră cei trei indivizi, cine e proprietarul,... Tot, dacă se poate. El i-a luat pe minori și i-a dus acasă.

–        Uite dragă ți-am făcut trei copii deodată. Să vezi cum e cu casa plină!

Sorana s-a crucit.

–        Ai început să aduni copiii străzii? Rapcea, aici nu e adăpost pentru copii!

Îi displace când îi spune pe numele de familie.

–        Sunt copii nefericiți, Rățușco. Încearcă să te porți mămos!

 

Îi rămăseseră cântecele colindelor în cap. Le știe de copil și se repetă delirant, an de an, permanent, la tv ori pe radio, câteodată în direct, la intrarea în casă. Acesta e sunetul sfârșitului. Degeaba celebrează creștinii renașterea. Nu este alfa. E omega. Eternul sfârșit...

Religia și tradiția. Câte religii? Câte tradiții... Printre ele se scurg generațiile. „Nu cred”, își zise Toma Artanu. „Eu nu cred că e așa!” Simțea miros de praf de pușcă. Se îndepărta parfumul dulce al Dariei... „Unde te-ascunzi?” „Vino și tu! Iubi-i-i...” Și vocea i se pierdea aidoma parfumului... Îl invitau ființele rupestre... Adânc... În abis-s-s...

–        Ce-i frigul ăsta? Ai tras plapuma pe tine?

Și parcă n-ar fi fost în pat... Îi înghețaseră picioarele. Ce întuneric! Nu era, nu era în pat. Cum ajunsese pe jos? I se întâmplase ceva. Nu își amintea... „Ce...?” S-a ridicat. Stătea pe o pardoseală de gresie. În bucătărie? S-a împiedicat... Se simțea prins. De ceva... Avea un lanț legat de picior? Când...? Cum...? Și Daria? Ce s-a întâmplat cu Daria?

–        Daria, a strigat! Iubito!

Nimic. Niciun zgomot! Cum ajunsese astfel fără să știe? Și cât de departe se afla de casa Dariei? „M-a vândut Daria? Cui? De ce?” Nu era legat de nimic... într-o cameră, undeva... În baie... În baie... Cam puțea. Ușa... Un întrerupător... S-a lovit de o scară interioară. Nici apa nu clipocea. O baie dezafectată? Parcă vedea un pic...

Orașul stă pe tot felul de văi și delușoare... Era în parte-asta de sud, nu? De sud parcă. „Ah!” Deodată îl străpunse o amară întristare... Unde o fi taurul său pe patru roți, hibridul său cu tracțiune totală?

Nu se mai afla în casa Dariei. Era o casă frumoasă, cu etaj, pe care a vizitat-o ca pe un muzeu: „Aici e livingul, bucătăria, dormitor unu, dormitor doi, baie unu, magazia...” Constatase lipsa totală a imaginilor de orice fel. Nu tablouri, portrete, peisaje... Nicio poză. Nu-i par femeii ornamentale. Ornamentele sunt desene din pensulă pe pereți... A văzut în Orient... Orient...

Toma a plonjat mintal în gol. „Unde sunt?” „Cum am ajuns aici?” „Am înghițit un somnifer... un drog...?” Cine îl adusese acolo și de ce? S-a așezat un pic pe treaptă și și-a frecat picioarele. Era aproape dezbrăcat. Dacă nu îngheța, la propriu, îl pândea o răceală cumplită. A explorat amănunțit locul în care stătea. Era o baie cum zicea. Fără apă, fără lumină, umedă pe pereți și la colțuri. Cine îl adusese, îi aruncase haine lângă ușă. A lovit ușa cu pumnii. Suna a gol, a nelocuit. Și îmbrăcat suferea de frig! Ușa nu avea clanță sau buton, dar părea să aibă o broască ce putea fi deschisă cu o cheie. Ori altfel?

S-a întrebat dacă avea legătură cu ancheta. Și dacă avea, cine îl vânduse? Cui? Toma văzuse filmul cu execuția... E! Era sceptic. Să tai g... Ia mai lasă-mă! Vedem multe filme horror. Noi suntem români. Aici nu s-ar face așa ceva decât dacă am fi de tot duși cu capul. Crime psihologice? Așa mai vii de-acasă. E mai ușor... de înțeles...

Toma fusese detectiv particular doi ani la rând. Simțea că i se potrivește profesia de ofițer de investigații. Nu prea avusese timp să-și arate talentul. Dar uite că era cazul să descurce ițele. Să se salveze și să afle tot ce poate fi cunoscut. Era domeniul său de lucru și hobbyul său.

 

Inspectorului principal Dan Rapcea a înțeles că un tip din conducerea adăpostului pentru copii procura carne tânără depravaților. Deși era zgomot, auzise un nume: „nea Cristi”. Cum să-l abordeze pe omul acela fără să se afle?

Se lăsase noaptea când a vorbit cu Cosma despre toate. L-a căutat pe Tomiță însă telefonul lui spunea doar că „abonatul nu poate fi contactat”. Ceva se întâmpla, nu amenințase degeaba „talibanul” – convenise cu Cosma să le spună „talibani”. „Banda talibanilor”!

Lui Mirăuță i-ar fi zis ceva despre caracterul subinspectorului Artanu. Dar nu-i putea spune să-l urmărească. Să știe ce face. Omul ăla ce să înțeleagă? Cum să-l mai ia în serios? Nu cunoștea nici hotelul unde se cazase. Mister total!

A scris pe laptop raportul privind întâmplarea care dusese la pierderea pistolului. Trecuse mult de miezul nopții când a intrat pe furiș în dormitor. Copiii dormeau pe canapea în camera de zi, dar Sorana nu reușea să adoarmă.

–        Dan, nu ți-am zis. Azi am primit un telefon... Mi-am spus de-atâtea ori să nu mai răspund necunoscuților... Un nemernic mi-a vorbit într-un mod dezgustător, mi-a zis vorbe... Doamne! Ce i-am făcut eu? Și știa cui vorbește. M-a numit: alcolistă, oagără, vardistă... Că îmi taie carotida, mă necinstește... L-am înregistrat, parțial...

–        Să vedem cum facem... E un grup de ciudați cărora li s-a pus pe mine. Încearcă să prindă influență. Dar sunt niște delicvenți de cea mai joasă speță. Nu înțeleg de unde află telefoanele. Prin cine sau cu ce...

Au dormit puțin. Dan Rapcea este un om trecut prin multe. A învățat să nu se teamă. Probabil cineva, undeva... Mama. Ea îl protejează. Cu aura ei. Nu e bisericos, dar ceva respect are și față de cler. Înțelege rostul preoților. Însă e bărbat. Bărbații trebuie să se teamă mai puțin. Despre Allah... când tocmai se umple fundația celei mai mari moschei europene, exact în București...? toleranța e minimă. Unii îi zic tot Dumnezeu. E mai convingător. Trecerea de la un Dumnezeu la altul ține de caracterul uman. Este exact cum e trecerea de la un partid la altul, ca schimbarea bruscă a convingerilor, ca o trădare pentru că nu ai profitul scontat. E omenesc și... Și animalic.

Copiii se treziseră.

–        Cum ați dormit?

–        Bine... Bine...

–        Hai să căutăm ceva de mâncare! Nu. Stați! Papucii... Unde vă sunt papucii?

În timp ce mâncau împreună i-a întrebat pe cei mici:

–        Ați învățat vreun colind de iarnă?

Adi știe parțial „Steaua”, iar Rica Luceafărul. Doar la început.

–        Nu e colind?

–        Dar „Bună dimineața la Moș Ajun”?

Nici domnul inspector nu era convins că dimineața lui 22 decembrie putea fi dimineața de Moș Ajun. Chiar nu era. Dar uite ce găsise să o bine-dispună pe soția lui!

„Bunăă dimineața la Moș Ajun! Ne dați ori nu ne dați?...”

Sorana a scos nasul din plapumă râzând. Frumos răsună în casă glasuri de copii, asemenea unor clopoței zornăiți în zi de sărbătoare...!

 

Inspectorul Mirăuță i-a spus inspectorului Rapcea că îl văzuse pe subinspectorul Artanu virând cu o mașină de teren spre dealul Feleac, dar nu putea ști încotro merge. Nici nu l-a întrebat unde s-a cazat. Vorbea cu o doamnă. Destul de intim... L-a apelat și el. Suna o dată și se-ntrerupea brusc. Ce putea fi?

Avea o întrunire cu doi, poate trei colegi, cu care lucrase într-un caz de urmărire a unor traficanți de țigări și... Atunci chiar ieșise bine. Toți au fost avansați. Chiar Corneliu Glodea, cel mai tânăr dintre ei. Azi e adjutant și are 27 de ani! Încă i se spune Corneluș. No. Aveau de dezbătut problema. Nu se știa chiar nimic decât ce-o fi fost zis la teve. Altfel, trebuia să-l afle pe zgâitu-ăla de la București. Asta fac toți când se văd în livadă. Umblă să culeagă femei și uită de ce-au venit. Măcar de-ar fi mai potenți ca ardelenii, că nu sunt.

–        Un subinspector. Toma Alimoș... Ha-ha-ha! No, păi de un’ să-l știu?

Au vorbit cu „autoritatea” din Gherla despre evadare. Agentul șef le-a zis că nu știe prea multe deoarece, în caz de evadări penitenciarul solicită formarea unei poteri la poliție, jandarmerie și cu gardieni care-i știu pe deținuți, însă de data aceasta nu au fost solicitați. Asta înseamnă că probabil nu a fost nimic. Mai sunt și alarme false.

Trebuia văzut cât „s-o poate” de aproape. De la fața locului. Aveau nevoie de aprobări și le-a luat trei ore până să le primească. Au cerut și de la „Asociația Națională a Penitenciarelor din România”. Au motivat că vor să interogheze doi-trei deținuți, aveau niște nume – acolo nu mergi pe neștiute. Știau și numele lui Gelu Macri. Ei, dacă nu mai exista Gelu Macri puteau să-și manifeste curiozitatea, în baza anchetei în cauză.

Au pornit pe la amiază și au ajuns la penitenciar după ora 2.00 PM. Programul de vizită se încheiase dar ei s-au dus la director. Acesta le-a promis că îi vor vedea pe prizonieri în camera de vizite. Pe toți trei, deoarece trebuiau să fie trei. I-au solicitat pe rând. Ar fi fost bine să nu știe unul de celălalt. E, oricum se dezvăluie discuțiile cu oficialii, dar... nu-i nimic. Unul după celălalt să fie!

Gelu Macri a fost al doilea. Inspectorul Mirăuță a făcut un lucru neautorizat. A trimis poza lui Macri inspectorului Rapcea, iar acesta a negat identitatea celui din poză. „Este altcineva”, a scris. Macri era singurul pe care polițiștii clujeni nu-l cunoșteau. Rapcea îi găsise poza și le-a trimis-o astfel încât au putut la rândul lor să-l conteste pe individul adus. S-a produs vâlvă.

–        Stai pe loc! Tu nu ești Gelu Macri. Cum te cheamă?

Dar omul nu dorea deloc să stea. L-au pozat. Atunci au înțeles gardienii că nu îi controlaseră riguros pe polițiști. Le luaseră armele dar nu toate aparatele electronice. Le-au cerut, însă lucrurile promiteau să degenereze. A apărut directorul.

–        Acela nu este Gelu Macri. Avem informații că Gelu Macri a evadat și acum se află în București.

–        Cum să evadeze? a întrebat directorul. Eu nu știu nimic.

–        Asta dorim și noi să aflăm domnule director. Omul își luase alt nume, predica credința musulmană și îndemna la „jertfă pentru credință”, Își zicea „imam”.

–        Fugi de-aici domnule polițist. Așa ceva nu se putea petrece în penitenciar fără știința mea.

–        Deci sunteți implicat.

–        Faceți confuzie. Evadatul avea alt nume. Spune domnule Țepoi! E purtătorul nostru de cuvânt și secretarul de sindicat...

–        Silviu Lascău. S-a făcut public. Am zis și la TV.

–        Nu trebuia să știe și Poliția? Nici Poliția din Gherla nu a aflat și au trecut... Trei zile? În trei zile evadatul a ajuns în America... No.

–        Hai domnule inspector, nu o luați chiar așa! Au fost anunțate toate forurile competente. S-au trimis faxuri...

–        Faxuri? Mai există faxuri în vreo instituție? Ne faceți să râdem! Nu am văzut emisia de la tv dar am informația că acolo s-a zis că pe evadat îl cheamă Macri.

–        În ziua aceea au fost în grevă gardienii și agenții de la penitenciar...

–        Ziua aceea, adică...?

–        O zi înainte de alaltăieri. Răsalaltăieri...  

Cum de nu s-a știut de grevă? Mirăuță s-a purtat ca un inspector autentic. Avea datoria să controleze pentru a raporta ce s-a petrecut. Era un caz cu posibile consecințe grave...

Au văzut toți gaura de sub patul din celulă. Nu exista nicio ieșire. Au descoperit că nu fusese săpat nici măcar un metru. Nu pe-acolo scăpase evadatul, deși pământul părea proaspăt scormonit. Mai credibil era că ieșise ca un angajat, pe poartă sau într-o mașină de aprovizionare. Asta însemna implicarea personalului. Inspectorul a făcut legătura cu subinspectorul bucureștean. Venise cu o zi înainte la Gherla.

S-a hotărât pe loc amenajarea unei camere de anchetă, în care să fie interogate toate cadrele și parte dintre deținuți. S-a făcut raport către comisariat și s-au cerut anchetatori... Dar era deja cam târziu. Se lăsase încet seara, erau nemâncați, ne... Neobișnuiți cu anchetele astea lungi...

–        De Silviu Lascău ce știți? A! E nume de imam? Ha! E bine. No. Știați de grevă? Greva pe 19 decembrie din penitenciar. S-a încheiat tocmai pentru că dispăruse un deținut... Ceva nu se leagă în declarațiile oficialilor din penitenciar. Ne lămurim mâine. Vreți să veniți?... Nu-i nimic. Descurcăm noi povestea.

A fost discuția cu inspectorul Rapcea. Inspectorul Vasile Mirăuță s-a întors în Cluj-Napoca împreună cu colegii săi. Au vorbit pe drum ce ar trebui făcut ziua ce avea să vină. Bine că nu se băgau bucureștenii. Știa că nu s-ar fi înțeles. A trecut pe la Inspectorat. Și-a lăsat uniforma în birou și s-a îmbrăcat civil. Se simte mai comod. Mașina e la soție. I-a zis să-l ia de-acolo. E hămesit. A mâncat un covrig toată ziua...

Când a coborât spre ieșire a fost acostat de un om mărunt cu părul sculat, murdar pe față, pe care nu l-a recunoscut imediat. Părea un om al străzii. Era subinspectorul Toma Artanu...

 

Afurisită zi, 22 decembrie! Are conotație de zi în care te eliberezi de tiranie. Ziua libertății, cumva. Însă nu-i pentru toți. Pe unii-i vâră-n noroi.

Deși e duminică inspectorul principal Dan Rapcea a plecat la Comisariatul Central și de-acolo, însoțit de trei persoane a venit spre secția unde e șef. E o secție centrală dar supraveghează o zonă mare din oraș și se preocupă de alerte minore, caziere, acte de identitate și accidente, probleme de circulație, respectarea legilor, amendarea sau arestarea celor care încalcă legea... Totul sună haotic, dar există cineva care ordonează activitatea. Altfel zis, ordonă. Când apare o anomalie, cum este această situație, unde e direct implicat omul care ordonă și supraveghează buna funcționare a secției... programul scârțâie... Dar e duminică, ieri a fost sâmbătă, zile libere deci. Toate cele douăzeci de mașini albe ale secției zac în curte.

Rapcea și-a aranjat biroul să primească oaspeți, să poată fi utilizat de toți, să se poată consulta în situația aceasta de criză. Și nu e doar o criză publică, e și personală. Având în vedere dispariția lui Toma Artanu, a fost nevoit să ia în seamă amenințările primite și a cerut soției să stea în casă. A apelat la un agent să-i supravegheze casa. Apoi s-a discutat despre acel „domn Cristi” și s-a aflat că e administratorul adăpostului, Hagitu Cristian. A fost imediat dat în urmărire și filat toată ziua, iar omul acela n-a stat deloc pe-acasă. L-au ridicat seara, după ce a revenit, înainte să intre în casă. E om cu familie, are și un puști, nu era bine să-l aresteze în fața familiei. L-au săltat la intrarea în bloc. Nu au fost martori.

Între timp s-au căutat ramificațiile bandei, membri, locații, toate documentele, acțiunile, ce s-a spus... Au căutat ce se știe deocamdată. Au făcut scheme, au lipit imaginile, hărțile... Au trasat legături...

Despre Silviu Lascău referințele erau noi, dar Gelu Macri era cunoscut pentru pedofilie. Avea o condamnare de 7 ani, stătuse 3. Au căutat mai multe date despre „Mișcare”. Nu existau nume pe site. Cum ziceam, adresa scrisă undeva, era adresa unei cutii poștale. Duminica nu e deschisă poșta, mâine 23 și poimâine 24 decembrie sunt zile, de la guvern, libere, după aceea încă două...

–        Și noi stăm.

–        Poate nu e nimic în cutia aceea poștală.

Inspectorul a încercat, împreună cu doamna Livia Burlacu, să-și reamintească figurile celor doi oameni cu care luptase și-i luaseră pistolul. Există o aplicație bună care-ți așază toate organele ce formează fața, apoi, după aranjamente și combinații a acceptat că semănau bine cu ei. Au căutat indivizii în biblioteca de chipuri ale delicvenților și, ce să vezi? Nu erau. Când se enervase un pic văzând că nu evoluau, a primit-o și pe următoarea. Telefonul său cu „Dura-dura” l-a apelat și a fost răvășit de un anunț de spaimă.

–        Necredinciosule, uite-te la omu’ tău și gândește-te la tine! Notează tot ce să spune și s-o faci cum trebuie! Al’fel are să fie măcel!

Știa cum să se uite pe Whatsapp. De data aceasta numărul de telefon era în clar. Au privit împreună cum Tomiță Artanu era ținut ca un miel, de păr, și un individ îi pusese un cuțit de bucătărie sub gât.

În camera întunecoasă erau luminați, nu foarte puternic, cinci oameni mascați, înveșmântați cumva arăbește, iar cel cu cuțitul a spus că omul prezentat va fi jertfit dacă nu sunt eliberate trei persoane, două cu nume arab și un turc. Apoi Artanu a fost așezat pe scaunul acela pe care-l mai văzuse, închis într-un aparat și o lumină puternică s-a rotit în jurul gâtului său. După asta... întuneric...

Îi spuseseră că îl vor executa dacă nu eliberează deținuții!... Le notase numele. Ce i-au făcut? L-au omorât?

Dan Rapcea s-a simțit vinovat de situația în care se afla subalternul său.

–        Poate nu are nimic, zicea. Poate nu are nimic... Aoleu, Doamne! De ce l-am trimis eu la moarte... Săracul!

Nu au așteptat seara. Cristian Hagitu a fost dus la „Arestul central” și depozitat acolo până a doua zi. A cerut să i se spună de ce a fost săltat, a zis că are nevoie de avocat, să i se permită să sune... dar nu i s-a permis nimic.

Când a ajuns acasă inspectorul Rapcea era devastat. S-a bucurat să-i revadă pe copii dar s-a spovedit Soranei care a spus că era greșeala lui. De ce l-a trimis pe Toma acolo? Ce putea afla el? Îi ceruse Cosma...

A dormit greu. S-a trezit noaptea și a avut insomnie. S-a sculat, a mers în bucătărie și a vrut să-și aprindă pipa. Pipa pe care n-o aprindea niciodată... A apărut „Rățușca” să-l consoleze.

–        Fii rezonabil! Nu ai văzut nimic rău. Doar o lumină, poate un laser, dar criminalii nu folosesc lasere să taie capete de om. Ar fi neconformist, netradițional. Înțelegi, da?

Avea dreptate. Ca întotdeauna. Și, pentru a-l face să se destindă, i-a mai zis ce-au făcut copiii.

–        Tare afectuos e ăsta micul. M-a luat în brațe și m-a sărutat de parcă aș fi fost mamă-sa. Trebuie să le cumpărăm ceva de Crăciun, dragă, dacă mai stau pe-aici!

 

„Escape room”. Cunoașteți renumitul joc unde cauți indicii pentru a te elibera dintr-o încăpere, sau mai multe, în care ești blocat? În această situație s-a găsit subinspectorul Toma Artanu din momentul în care s-a descoperit abandonat într-o mare cameră, aparent o baie publică dezafectată. Când a fost deschisă ușa a reușit să cunoască mai mult. Pentru că au intrat niște tipi. L-au imobilizat, i-au prins mâinile și după ce au făcut ce aveau de făcut, l-au abandonat înăuntru și i-au lăsat ceva de mâncat. Chipsuri. Dar cum să le mai mănânce?

–        Ce vreți? Cine sunteți? Ce-aveți cu mine? Nu trage că mă doare! Au-u!

„Mi-au tăiat capul cu rază laser!”

Tăietura e-așa de fină că dacă nu se mișcă... îi funcționează vasele sanguine și nervii... Funcționează! Și degetele. A săltat mâna, a îndoit piciorul... Chiar dacă era în pericol să-și piardă capul tot trebuia să iasă cumva altfel n-avea cum să supraviețuiască. Cineva trebuie să-i consolideze gâtul...

S-a ridicat sprijinindu-și foarte ușor capul, apoi a reușit să privească întorcându-se cu tot corpul. Știa deja ce este înăuntru. Văzuse cât a stat luminat interiorul. Era o scară, era un mic bazin, era o nișă sau un hol în spate... Nimic pe jos, dar poate se scoteau țevile dușurilor... Și ce-ar fi putut face cu ele? Cu o sârmă putea încerca să deschidă ușa. Știa de la școala de detectivi. În trei luni învățase mai mult ca în școala de ofițeri de poliție. Ce de școală făcuse ofițerul Artanu! O sârmă pentru un... cap! Parcă i se-apleacă. Nu e bine... nu e bine... E o problemă să caute ceva pe jos fără să aplece capul. Ochii nu se răstoarnă singuri. Femeile reușesc să-și dea ochii peste cap... Doar în sus. A început să pipăie pardoseala. Era praf peste tot. A luat-o metodic. Astfel a găsit chips-urile. Iar punga era prinsă cu o... cu o sârmuliță! O lăsase careva intenționat. Și-a pregătit-o îndelung. Apoi a cercetat gaura cheii. Avea loc să introducă sârma și a început chinul tatonării. Era cam moale și a trebuit să o dubleze, adică să o îndoaie. A ajuns la limită. Era încuiată de două ori. Când a deschis-o a constatat că nu iese afară, că se află în altă cameră. Ce-ar fi dacă se poate aprinde lumina? A luat pereții la pipăit dar nu a găsit întrerupătorul. Nici alte uși. Ei bine, veniseră pe undeva! I-a văzut intrând de-acolo. Și mai departe? A simțit un pervaz, un fel de geam. A mers iar să bată în el. Era o masă înăuntru, o bancă și câteva scaune cu spătar. Ar fi fost dur să le ia cu picioarele. Geamul nu era geam. Suna a plastic. S-a lovit cu mână folosită să sprijine capul de ceva care atârna de sus. Ah, ce noroc a avut să nu fie contact dur! A vrut să vadă ce e cu cealaltă mână. Cât de chinuitoare este o cercetare pe neve. E posibil să fie o scară? A tras de ea dar nu o putea face energic. Era o scară, într-adevăr. A ridicat piciorul sus, a prins prima treaptă, și a apăsat-o. A fost lovit dar și-a păstrat capul. Apoi a început să urce. Era pe penultima treaptă când a împins un capac de lemn. Deasupra era pus ceva dar a simțit că cedează și atunci a insistat. Capacul s-a săltat și el a reușit să iasă. Fusese pusă o ladă deasupra și alunecase. Când a ieși de-acolo a văzut lumina de-afară. Camera avea ferestre. Dar nu era ziuă. Era lumină nocturnă, stradală. A privit împrejur în același stil, întorcându-se cu totul. A gândit că n-ar fi bine să aprindă vreun bec în casă. Oricum nu auzea vreun zgomot. Oamenii ieșiseră ori stăteau altundeva. Poate doar păzeau casa! Erau două uși, una dintre ele întredeschisă. A împins-o. Nu vedea bine înăuntru... La fel cum era camera în care urcase de la subsol, avea avea lăzi, un fotoliu, o masă... Părea o casă nelocuită. Dar nu. Ajungând la ușa celeilalte camere a observat lumină și chiar se auzeau zgomote de pași, apoi o voce...

Toma s-a întors. A deschis cealaltă ușă a camerei din care ieșise. Și-a zis că fiind departe își poate permite să forțeze o fereastră. Camera aceasta nu avea mobilier. Nici lăzi. Dar fereastra avea mânere pe care le putea accesa. L-a desfăcut încet dar nu avea forță să deschidă fereastra. Părea lipită sau bătută în cuie. Dacă se forța i se desprindea capul și reușise atât de bine să-l susțină. Simțea că poate, că trebuie să iasă din situația aceea. Avea sentimentul că viața lui nu se va sfârși acum.

A împins o ladă înăuntru și a căutat insistent un obiect ascuțit, să îndepărteze canatul ferestrei. O rangă era ideală însă nu a găsit. Parcă nu existau obiecte din fier... S-a dus în apropierea camerei locuite și a pipăit... Nu avea mult timp. Oricând se putea modifica situația, oricând putea pătrunde individul pe care-l auzea vorbind la telefon... Vorbea la telefon... cu o femeie sau cine? Și dacă erau alții? I s-a părut că a făcut zgomot... și parcă individul de dincolo a tăcut. Toma a simțit că se mișcă ceva în apropiere. I-a sărit inima din loc. Și-a zis că e o pisică. O pisică? Dar cum intrase? A auzit că individul de dincolo umblă prin cameră. A trecut dincolo și a tras ușa la timp. Omul deschisese ușa camerei sale și a strigat:

–        Aoleu câta șobolanul frate! No!

Și a părut că se adresează altei persoane:

–        Tu vezi ce șobolani umblă pân casa asta? Sunt cât pisicile de mari!

S-a întors în camera luminată și a tras ușa după el.

–        Ăștia ne ronțăie și pe noi...

Șobolanul se mișca pe lângă mâna lui Toma. Nu avea o teamă specială față de animale, oricare-ar fi fost. Numai să le vadă. În situația dată, pe jumătate mort, putea fi greu afectat de orice și oricine. A scos de undeva un cui mare. Erau mai multe. Suficient unul. Avea nevoie de lemne să-l împingă... Ce lemne? Camera aceea era plină de gunoaie. Poate de-asta era vizitată de șobolani. Pe unde-și făcuseră loc șobolanii? De obicei urcă pe coloanele instalațiilor sanitare, găsesc crăpături... Era vreun closet aproape? El venise dintr-o baie. O baie la subsol? N-avea cu ce să-și bată capul acum?... A împins cu piciorul un rest de piatră. Era ceva greu. S-a întors la fereastra lui și a tras cât era posibil. S-a speriat că i s-a umflat vena jugulară. „Ce mă fac”? Ar fi bătut în cui... O dată... „Poc!” A auzit fereastra pocnind. Încă o dată: „Poc!” Da. „Fereastra se desface.” A tras încet, încet... A urcat pe ladă și apoi a întins piciorul pentru a escalada. Cât de jos putea fi solul? De obicei e mult mai jos. Mai jos... Nu i s-a părut că e mai jos decât camera. A auzit lătratul unor câini mari. Casa avea curte.

Din stradă lumina destul de bine felinarul ca o placă montat pe stâlp. Le mai poți zice „felinare”? A văzut unde sunt câinii. Încă nu fuseseră sloboziți prin curte, dar nu era bine nici să-i întărâte mergând să le vorbească. Ce-avea de făcut era să sară gardul. Nu era curte mare, nici gardul atât de înalt. Poate pentru un individ valid!

Era poziționat astfel încât să-și încerce norocul când a auzit că iese cineva din casă. S-a lăsat spre colțul aflat în interiorul curții. Omul care a ieșit, a urlat la câini să tacă. Le-a aruncat ceva de mâncat. A mai zis că sunt o pacoste câinii ăștia, că nici pe ei nu-i cunosc. A strigat la celălalt:

–        L-am văzut pe unu’ mușcat de javrele-astea! Să te ferească Dumnezeu să intri-n colții lor!

–        Când o zis Mărnean că vine?

–        Păi știu io? O veni în vro doo ore.

–        Ne scoală din somn.

–        Și ce vrei? Nu pot să-i las poarta descuiată. E interfon afară. Sună!

Omul s-a întors la loc. A tras ușa. Toma s-a gândit ce noroc avusese că individul nu văzuse fereastra pe care o lăsase deschisă. Poarta are interfon? Trebuie să se poată deschide ușor dinăuntru.

A ieșit. Poarta s-a deschis simplu. Și avea de gând să sară gardul! Bine că nu a încercat. A plecat pe stradă în jos. Se afla pe o stradă mică, în pantă. Clar că nu mai era în casa iubitei sale Daria. Oare ce se întâmplase cu ea? A simțit că ajunge pe o stradă mai circulată. A trecut pe lângă oameni necunoscuți. Oricare putea fi un posibil pericol. Toma nu își cunoștea dușmanii. Acum nu mai era ofițer de poliție. Era un supraviețuitor. A întrebat un om dacă știe pe unde e Poliția.

–        Ai vreo treabă?

–        Nu, caut o secție... o... un...

–        Apăi întreabă un polițai!

N-avea de unde să-l ia. S-a uitat la numele străzii, la clădiri. Era în Cluj? Habar n-avea. Să întrebe pe cineva dacă-i în Cluj putea fi socotit nebun.

A întrebat alte două persoane unde poate fi secția de poliție și cineva i-a arătat o construcție mare, cu multe etaje.

–        Ăla e Inspectoratul! a zis omul plictisit.

„Exact ce caut”, și-a zis Toma. Dar nu era luminat decât la parter. „Oare s-au mutat? Nu cred că nu se mai lucrează la ora asta. Chiar așa, cât o fi ora?”

–        Dar ceasul... Cât e ceasul?

Omul a considerat că vorbise destul cu el.

„Ceasul?”... Toma Artanu s-a apropiat de clădirea Inspectoratului de Poliție. Nu intrase încă pe ușa aceea când i s-a părut că vede o figură cunoscută. „Ăla nu e inspectorul Mirăuță în civil?” L-a văzut mergând către o mașină parcată aproape și s-a dus spre el. Nu putea să strige... nu își permitea să alerge și se temea să nu se împiedice... A făcut cu mâna.

–        Stai domnule inspector Mirăuță! Așteaptă puțin!

Inspectorul Mirăuță s-a oprit înainte să ajungă la mașină și l-a privit. Era un homeless care-i știa numele! Măi, dar popular ajunsese! Nu prea vedea prin întuneric. L-a lăsat să se apropie.

–        A! Domnul subinspector Artanu! Chiar vă căutam. Nu mi-ați mai răspuns la telefon. Ce e cu dumneavoastră de arătați atât de... de... schimbat?  

–        Am o rană cumplită, a zis Artanu. Mi-a fost tăiat capul.

Pe inspectorul Mirăuță l-a pufnit râsul.

–        Hai domnule că n-o fi chiar așa de rău! Aud că vorbești, no. Ai capul pe umeri. Stai să văd!

–        Nu-nu! Îl răstorni! Știu că-i acolo, dar nu-l mai simt. Ar fi trebuit să ajung la un spital de chirurgie plastică, însă nu cunosc orașul...

–        Aici ai știut s-ajungi.

–        Eram pe-aproape...

Artanu reușea să-și țină în mod hilar gâtul țeapăn. Soția inspectorului Mirăuță a decis și l-au dus la urgența spitalului de chirurgie. Nu au așteptat prea mult să fie rezolvat cazul subinspectorului de poliție fără cap. Urmele negre erau trasate cu grafit în jurul gâtului, într-un mod lipsit de cusur.

–        Parcă v-a desenat o imprimantă cu toner.

–        Eu am văzut lumina orbitoare...

–        Laserul...

Ceva adevăr fusese în spusele sale. Și-a povestit pățaniile și s-a întors chiar noaptea aceea cu două mașini de poliție, alături de inspectorul Mirăuță să-i ridice pe foștii săi paznici. Bine că nu sloboziseră câinii! I-au dus în arestul Poliției pentru a-și petrece noaptea. Li s-a zis că sunt acuzați de răpire și sechestrare a unui ofițer de poliție. Ei, bineînțeles, au susținut că sunt angajați să păzească doar casa. În mod sigur participaseră la mascarada filmată în care fusese gâtuit Toma Artanu.

După toată pățania, Toma avea nevoie de o baie fierbinte și de haine curate. S-a plâns inspectorului că nu mai are nimic, nici acte, nici mașină, nici smartphone și se teme pentru viața iubitei sale... Doamna Mirăuță a acceptat să-l găzduiască doar noaptea asta... Aveau un copil acasă, pe Mihai... Poate îmbrăcau subinspectorul cu ceva din hainele lui. Inspectorul Mirăuță era mai impozant și avea prestanță, purta un pic de burtă.

 

Cum s-a prezentat luni la Secție, inspectorul principal Rapcea a fost sunat de cei din Arestul central al Poliției și întrebat dacă îl pot aduce pe arestat. Mai erau doar agenții Georgică și Viorel, pe-aceștia îi chemase, iar trei dintre agenții de circulație erau deja în stradă. Ziua de luni a fost declarată zi liberă pentru bugetari, adică... și pentru Poliție, însă au intrat în zilele de sărbătoare ale finalului de an, cele mai complicate din cauza aglomerației. Cum să lași agenții acasă? La muncă, la muncă polițiștilor! Unde vă credeți? Uneori te simți exploatat ca un sclav pe plantație! Care zile libere?... Măcar se plătesc!

Uite, agentul Radu Cosașu de la Arestul central, l-a însoțit pe Hagitu și l-a pus pe inspector să semneze că l-a primit drept pomană.

–        Să fie primi-it!

Hagitu Cristian, un tip de 42 de ani, cu barbă și un pic de chelie, își pierduse fesul și arăta deranjat după noaptea inedită pe care o consumase printre câțiva șuți și cerșetori. A stat cu mâinile pe buzunare însă nu mai avea nimic la el. Abia la ieșirea din detenție i-au fost înapoiate lucrurile reținute, bani, acte, telefon. Telefonul ar fi trebuit încărcat, nu avea cum să-și cheme amicii, să le ceară să-l scoată de-acolo, în fine...

–        Ce m-ați arestat domnu’ ofițer? N-am făcut nimic...

Au așteptat să apară comisarul Cosma și cei doi oameni care îl însoțeau. Atunci au vorbit despre filiera de plasare de minori.

–        Ceh... ceh-hî-hî... spuneți? Am dreptul la avocat să știți! Am dreptul... pentru că vă voi reclama!

–        N-ai cum. Am interogat copiii, am văzut unde ajung și i-am găsit cu acești indivizi.

Hagitu a văzut portretele celor căutați. Îi știa. Toți au înțeles că îi știa deși nu a recunoscut pe loc. Cu mintea lui a putut să priceapă un lucru, cei doi nu fuseseră reținuți, fiindcă a văzut desene, nu fotografii. I s-a cerut să nu tragă de timp deoarece sunt și ei sub presiune și brusc „subsemnatul Hagitu” a hotărât că e cazul să dea o declarație despre șantajul la care a fost supus de acei indivizi, sub amenințarea că fiul său poate suferi un accident, poate fatal. A cerut protecție pentru el și familie deoarece indivizii sunt periculoși. Unde locuiau nu știa dar pe unul îl putea găsi cu telefonul. Avea telefonul lui: Domnul Akim. Domnul Akim părea omul care îl stresa pe inspectorul Rapcea la telefon. Dar celălalt? Nu era Lascău, cel puțin nu era cel din poze. Aveau două... trei? poze cu Lascău, alias Gelu Macri. „E atât de ambiguu, de cețos cazul acesta!” De fapt nici măcar n-aveau un caz, nu se deschisese dosar... Îl reținuseră ilegal pe Hagitu, însă acum, în baza declarației sale și a inspectorului, privitor la motivele luptei duse și pierderea armei, puteau în fine cere să se deschidă un caz, o acțiune. Sărbătorile acestea picaseră cum nu se poate mai rău. Procurorii sunt mai liberi. Unii pleacă în țările calde, ca rândunelele. Dar pe cineva tot ar fi trebuit să găsească la Procuratură.

Pe la 11 domnul inspector Rapcea l-a auzit pe subalternul său subinspectorul Tomiță Artanu că se salvase și era pe drum spre Gherla, unde îl așteptau polițiștii din Cluj-Napoca, iar la ora 12.00 reușiseră să ia semnăturile și să declanșeze căutarea lui Akim. Au gândit să-l atragă printr-un telefon dat de Hagitu, însă nu exista un motiv... Un motiv... E! De-ar fi avut un satelit cum sunt dotate polițiile internaționale din statele astea cu vedere la ocean... Există aplicații de localizare totuși nu sunt sigure. L-au solicitat pe Ivan.

Inspectorul Ivanciuc s-a sculat greu din pat. Făcuse noapte albă și adormise cu două ore înainte să fie trezit. E-e-e și DJ! Pune muzică în public. La club. Cine zice că-i prea bătrân? Să-i vezi pe-ăilalți!

Când a auzit ce vor să facă le-a zis că mai bine vin la el, că are scule în atelierul său. „Cum să fie ilegale? Sunt aparatele poliției, ce-aveți? Dar e mai sigur să nu stea în vreo secție. Pot fi reperate ca fiind ale Poliției.”

Cosma nu-și amintea să fi fost în atelierul lui Ivan. Când avea treabă cu el, Ivan aducea tableta sau laptopul.

–        Cred că vrea să mai sforăie vreo oră.

Au mers cu un „Duster” să încapă toți. Atelierul lui Ivanciuc e în Otopeni. Chiar lângă el sunt câteva antene înălțate pe un stâlp de fier.

–        De câte ori am trecut pe-aici îmi ziceam că antenele astea trebuie să fie ale armatei și sunt ale poliției, a zis cu glas tare inspectorul principal Rapcea.

–        Încep să cred că am fost aici și am uitat, a zis Cosma.

E cam tânăr să fie senil. A râs de parcă... Făcuse o glumiță!

Casa unde au fost invitați de Ivan e o casă albă, pătrată, cu acoperiș țuguiat, din tablă. A! Aparatura e la beci. Nu e nevoie să intre acolo. El stă jos, ei deasupra, pe scaune sau fotolii. Au și masă.

–        Cafea n-am. Eu am luat din drum, de la automat.

Ivanciuc, domnul inspector Ivanciuc, i-a adus lui Hagitu o cască audio cu microfon.

–        Vorbiți aici! Se aude foarte bine și aude la fel contactul dumneavoastră. Îl sun eu, închid eu!

Ce voiau să facă după ce află unde e omul căutat? Arareori oamenii stau în loc. Mai ales la ora asta. Avantajul aparaturii era că o dată localizat, telefonul poate fi urmărit. A naibii tehnologie! Să nu te îndrăgostești de ea?

–        Sunt programe indiene, nu americane. Strict secrete. Au costat un ban bun. Dar merită. Domnul comisar le-a folosit.

Comisarul Cosma a mustăcit puțin. Știa prea bine, dar făcuse pe niznai.

–        Să trăiți dom’le Akim! Dom’le vă sun că s-au adus niște pixuri noi. Pixuri, știți ce-s alea! A! Deocamdată nu. Am reținut. La mine pixurile sunt aduse și luate. Le pot ține eu da’, iertați-mă, n-am motiv mai mult de două-trei zile, o săptămână. Nu două. Una. Bine dom’le, aștept să-mi spuneți!...

După ce s-a încheiat discuția, Cristian Hagitu a zis:

–        Dacă află ăsta că am fost la Poliție, o mierlesc. Și eu și ai mei. Nu vă dați seama ce influență are! L-am văzut o dată alături de zece oameni. Erau într-o dubă și m-am speriat când i-am văzut. Aveau la ei săbii și bâte.

A apărut Ivanciuc:

–        Pe cai! Omul e chiar într-un bloc al foamei din Ferentari!

Nu poți intra acolo fără „mascați”. Au apelat la Jandarmerie. Aparatele nu puteau localiza etajul, camera. Ar fi trebuit scotocită toată clădirea. Și dacă e un sediu al bandei? Cât de mare și infiltrată e banda aceasta? Blocul e pe colțul unei străzi, la intersecția cu Aleea...

L-au văzut cu toții, și ofițerul Jandarmeriei. Au plecat repede fiindcă se puteau sfătui în apropiere.

–        A plecat. A ieșit din clădire. Posibil să fie în mașină. Este deja în zona Rahova, pe strada... Și stă.

Au virat spre Rahova. Inspectorul Ivanciuc i-a ghidat. Au folosit sirenele și luminile semnalizare să-și facă loc și au ajuns în cinci minute. „Subiectul” era în zonă. Nu aveau un reper sigur, s-au apropiat cei îmbrăcați civil. Doar inspectorul Rapcea îl știa, ceilalți văzuseră poza. Dacă era altul? Și dacă accidental, individul îl zărea pe Rapcea – acesta era îndeajuns de voinic să atragă atenția pe stradă! Unde, unde era? Putea fi singur sau nu. Nici măcar mașina nu i-o știau. Știau doar că individul continua să stea în loc. În față aveau două-trei case, depinde până unde vrei să mergi, dintre care una, ceva mai mare, avea etaj. În apropiere o curte lungă și în capăt altă casă, trei mașini în stradă dintre care una mare, tip dubă. Și lume. N-au ce face oamenii ăștia! Nu-i trimite nimeni la muncă? Oare cum își câștigă traiul toată această mulțime de trântori? Au așteptat să afle de la Ivanciuc dacă „subiectul” face mișcare. Două ore au stat. E sfârșitul lui decembrie, se întunecă deja de la 4.00 PM. E un handicap noaptea asta lungă!

–        Cred că a plecat cu mașina, a transmis Ivan.

–        Care mașină?

Nicio mașină din cele trei nu s-a mișcat. Ședeau oare bine?

–        Eu am văzut o mașină adineauri, a zis șeful grupei de jandarmi. A trecut pe lângă noi în sens invers.

Îi lăsaseră pe jandarmi înapoi, la o stradă distanță.

–        Am pozat-o, avem și numărul.

–        Lasă numărul, îl zici după ce-i luăm urma! Încotro s-a dus?

A fost babilonie. Cu un satelit îl găseau imediat. Interpolul are, noi nu.

Au revenit degrabă în mașină și au aflat ce caută. Un Peugeot alb. Putea să bată la ochi dacă era lumină. Așa... S-au corelat cu ceea ce spunea Ivanciuc și foarte repede i-au prins din urmă. La primul stop au sărit din mașină cu armele pregătite. Au somat și văzând că șoferul demarase au ciuruit automobilul în plină stradă. Peugeot-ul s-a izbit de un stâlp și s-a răsturnat.

„Este o acțiune a Poliției. Evacuați zona!”

Înăuntru erau două persoane plus șoferul. Șoferul și pasagerul din dreapta fuseseră atinși de gloanțe. I-au băgat pe toți în dubă și au plecat cu ei cât mai repede. Înainte să vină ambulanța. „Omul lui Rapcea” era unul dintre cei doi răniți. S-a înțeles după aceea că nu conducea el mașina. Totuși, individul acesta părea capul acțiunilor bandei. Avea patruzeci de ani, cel mult.

Un glonț îi străpunsese una dintre coastele toracale, de sub claviculă. Când i-au desfăcut cămașa se vedea osul spart. Și el și celălalt au fost transportați la „Spitalul de urgență”. Au cerut o intervenție și o externare de urgență deoarece „omul este extrem de periculos și posibil letal chiar pentru personalul sanitar”. Intervenția s-a făcut relativ repede însă externarea urgentă nu a fost acceptată. Era o rană gravă, fusese afectat plămânul drept în partea lui superioară. Șoferul era chiar mai rău. Două gloanțe îl nimeriseră, unul în mână, îi distruseseră carpienele, oasele palmei, iar altul intrase într-un rinichi și nu mai ieșise de-acolo.

S-a pus pază dublă, însă nici asta nu părea sigură inspectorului Rapcea. Au convenit să-i controleze în timpul nopții pe agenții de pază.

Chiar noaptea aceea l-au luat la întrebări pe omul rămas intact. Se numește  Denciu Mirea, după spusele sale, e frizer și, pur și simplu venise domnul Gamil să-l ia acasă pentru a-l tunde la păr și barbă.

–        De când îl cunoști pe domnul Gamil?

–        De doi ani cel puțin...

–        Domnule Denciu, care e adresa dumneavoastră corectă?

–        Nu știu domnule polițist, am familie și toată stă în Rahova, dar nu cunosc exact-exact... N-am memorie bună. Eu doar știu să tund părul!

Când cineva spune anomalia asta nu poți gândi decât că minte. Dar ce motiv să mintă are?

Nu s-a găsit niciun fel de act în mașină, dar s-au recuperat datele telefoanelor. Au fost trimise inspectorului Ivanciuc, iar acesta, la limita oboselii, după un litru de cafea consumată, încă putea fi concentrat. A găsit numele tipilor... Ce Mirea Denciu? Gible Milică. Era român, dar un român de etnie. Gras, îmbrăcat bine, cu 2 ghiuluri de aur și un colan... S-a găsit prin mașină, că fusese pierdut. Și n-a scos o vorbă! Nu locuiește în Rahova ci în Ferentari. Plecase deci cu numitul Gamil din blocul pe care l-au supravegheat degeaba. L-au scos la o nouă rundă de întrebări. Încet-încet, Milică și-a dat drumul după ce a fost amenințat că rămâne fără familie vreo zece ani, fiind implicat în câteva crime. „Nu-nu, stai domnu’ comisar...! Eu nu sunt cu ăștia!”

Nici domnul Gamil nu era arab. Dar fusese în Arabia și muncise niște ani. Ce făcuse acolo, asta nu se mai știa. Cum nu se știa altceva despre el.

–        Ce știi de Siviu Lascău?

–        N-am auzit.

–        De Gelu Macri?

–        Nici de ăsta.

–        Milică, mi-ai zis că ești frizer. Dar nu ai scule. Cum să te mai cred? Orice declarație falsă te bagă în pușcărie. Aici nu merge cu o simplă amendă. E mai grav omule! Mult mai grav.

A acceptat să colaboreze cerând, la fel ca Hagitu, protecția Poliției, deoarece e o bandă de nenorociți care îi amenință familia.

Au rămas noaptea, atât inspectorul Rapcea cât și comisarul Cosma dar și doamna Lidia până ce au studiat și comentat ce a declarat arestatul lor, Gible Milică. Apoi au mers să se culce și să revină după maximum șase ore.

Era ora 10.00, marți 24 decembrie. Ningea.  

 

La Cluj-Napoca ninsoarea ajunsese din noaptea lui 22. Venea cu frigul dinspre nordul Europei. Fuseseră niște zile bune dar acum vremea începea să se schimbe.

Toma Artanu a simțit primii fulgi pe față când a ajuns în fața casei inspectorului Mirăuță. Cădeau delicat, unduindu-se, rari. Inspectorul locuiește la bloc, într-un apartament cu patru camere, deci n-ar fi fost o problemă să-l cazeze. Cu toate acestea l-au culcat pe canapea în living. Puteai zice „nu vreau”? A mâncat în familie, le-a cunoscut papagalul, Pepi. A vrut să-l gâdile cum făceau ceilalți și a fost ciupit de deget. „Nu permite străinilor. Întâi trebuie să-l hrănești.” Toma nu voia să socializeze cu un papagal. După ce s-a îmbăiat a primit niște pijamale pe care nu le mai purta Mirăuță jr. (17 ani, licean în clasa a XI-a), un tânăr cu acnee și păr pe față, grăsuț – de aceea pijamaua stătea lălâi și caraghios pe Toma –, cu părul scalpului prins într-o coadă, deocamdată mică. Toma a zis că ar trebui să plece să-și recupereze mașina dar a fost sugestionat să stea liniștit până a doua zi. Bătuse miezul nopții. Dimineața perspectiva ar fi fost diferită. Nu a înțeles cum de-a ajuns să zacă inconștient o jumătate de zi până și-a găsit un semn pe gât care putea însemna că fusese injectat cu un somnifer puternic. Au privit și soții Mirăuță și au fost de-acord.

–        Nu eram singur, le-a spus. Mă aflam la o prietenă.

Nu-i știa telefonul pe de rost. Ce-ar fi să-și apeleze propriul telefon? „Abonatul nu poate fi contactat.” Nu mai are încărcare. S-a uitat puțin la tv pe un canal de știri, apoi pe altul... Sunt grave probleme cu hotelurile de la munte. Nu mai au locuri libere... Încercați la cinci stele... Cum adică nu ai venitul pe lună cât e noaptea acolo? N-ai stat în apartamentul prezidențial, nu exiști!...

Noaptea s-a stârnit vântul. A auzit lovindu-se niște obiecte pe-afară. Și cântecul vântului, șuieratul... Toma are un somn de copil. Nu-l trezești ușor. Noaptea aceea însă... nu se știe ce a avut... O neliniște. A adormit greu... A fost trezit de inspector care i-a zis că pleacă. Unde? La penitenciarul din Gherla.

–        Stați că vin și eu!

–        Căutați-vă mașina, actele, iubita! Vorbim după aceea. Paznicii sunt interogați de colegii mei. Chiar acum e cercetată casa. Au fost în camera de la subsol, dar nu-i nimic de luat în seamă... Ceva urme sunt. Au fost și alții închiși acolo.

Era un dialog de somnambul. Privea dar nu vedea, auzea cu ecou... E clar că dormea încă. Nici n-a întrebat cum ar fi putut vorbi, din moment ce își pierduse telefonul! Doamna Mirăuță a plecat, a rămas băiatul...

După ce s-a dezmeticit, și a mâncat repede, a plecat îmbrăcat ca un puști spre locuința Dariei. S-a deslușit cu băiatul cum ar fi putut ajunge. Ba chiar s-a împrumutat să poată cumpăra tichet de autobuz.    

A fost o zi a revelațiilor. Când a ajuns în apropierea casei, a văzut în poartă o mașină de poliție. Opelul său era la locul lui, nu fusese clintit. A intrat să vadă ce se-ntâmplă.

–        Dragul meu, ce e cu tine? Am anunțat poliția deoarece ai dispărut fără să spui ceva... Dormeam și când m-am trezit am văzut că lipsești. Te-am căutat. Aveai hainele, lucrurile aici, am văzut automobilul... Am crezut că ai fost obligat să pleci, că era urgent. N-ai vrut să mă trezești... Însă nu te-ai întors toată ziua, nici noaptea... Am anunțat poliția. Am făcut bine?

Polițiștii și-au făcut treaba și au plecat, Toma Artanu a schimbat hainele, a urcat în mașina proprie, apoi a plecat fără să vorbească iubitei despre aventura sa din ziua precedentă. Cum adică anunțase poliția abia după o zi și-o noapte? Nu... Ceva e cusut cu ață albă! E o expresie veche. Adică nu se potrivește. Bine că își recuperase smartphone-ul. I-a încărcat acumulatorul în mașină. A apelat poliția din Gherla să știe dacă domnii ofițeri din Cluj au trecut pe-acolo, s-a prezentat și a vorbit cu o voce blondă, subțire și prietenoasă, care i-a zis că toată poliția e în ședință și nu cunoaște nici ea exact de ce. Sunt probleme pe la penitenciar...

La penitenciar, exact. Inspectorul Mirăuță zicea că merge acolo. Nu i-a luat mai mult de-o oră să ajungă la poarta închisă a penitenciarului. Și-a arătat legitimația și a cerut să intre deoarece investighează un caz de crimă și a fost primit. Imediat a văzut interior mașina celor de la Investigații criminale, ale criminaliștilor adică și, când a vorbit cu unul dintre inspectori a aflat că la penitenciar avusese loc o crimă. De dimineață fuseseră alertați că în interiorul unei gropi săpate în penitenciarul Gherla fusese descoperit un cadavru. Au scos de-acolo un corp în descompunere pe care l-au și trimis la Institutul Medico-Legal. Cadavrului acesta îi lipsește capul. Aveau să-l identifice numai după ce se analizau probele. Acum se interogau deținuții, dar toți spun că nu au văzut și n-au auzit. Și cei care stăteau în celulă s-au jurat. De unde să știe? Mai sunt scoși în curtea interioară, se mișcă, mai fac baie, mănâncă, nu stau toată ziua în celulă. Atunci a fost vârât la groapă, când nu erau ei acolo. Au căutat peste tot, sub paturi, în gunoaie, până și în paturi, în carceră, în camera gardienilor... Doar la director nu scotociseră, însă... ar fi exagerat... „Polițiștii de la Inspectorat sunt la secție.”

Toma Artanu a simțit impulsul de a se confrunta cu gardianul Țepoiu dar nu l-a găsit. Unde fusese găsit îngropatul? Chiar în canalul despre care îi spusese gardianul că fusese săpat până dincolo de zid. La un metru jumătate distanță de perete. Trebuia să știe toată lumea de treaba asta. Toți. Și gardienii. Dar de ce îl băgaseră acolo? Nu toți gardienii. Doar cel care era de gardă noaptea... Trebuie să fi fost noaptea... S-a scos pământul noaptea. Nici măcar nu puseseră cărămizile înapoi! Toma a revenit la mașina personală și a rulat spre clădirea Poliției. Strada Bobâlna... Bobâlna... Ce-ar putea fi? Un deal, o movilă, o vorbă ungurească in travesti? Stai să vezi că are idei cu treaba asta...

Vorbise cu inspectorul Rapcea pe drumul spre Gherla și aflase ce au făcut nemernicii de „talibani” cu filmul din beci. Acum are să le-o tragă el. Nu se mai lasă prins ca prostul. Și i-a revenit angoasa că Daria este implicată în această răpire. Desigur coincidența ar fi fost de-a dreptul stranie...

–        Hei, dulceață! Cu tine am vorbit când...

–        Se prea poate...

Uite ce fete sunt angajate în Poliție! Acum două zile, când mai vizitase secția de poliție din Gherla n-o descoperise pe drăguța aceasta. Le stă bine blondelor în uniforma de poliție!

Nici nu a bătut în ușă, a intrat pur și simplu să vadă cine a rămas. Cine a rămas? Domnul Mirăuță nu mai era acolo. Se întorsese la Cluj-Napoca. Avea și acolo destule. Fusese solicitat de domnul comisar...

–        Până la urmă ați aflat cine e mortul?... Gelu Macri.

–        Și Lascău?

–        Lascău a evadat.

–        O! Deci nu sunt unul și același.

–        Nu, domnule subinspector.

–        Ce se mai știe?

–        I-a fost găsit capul în cimitirul Mănăștur.

–        Unde?

–        În Cluj-Napoca. Da, tocmai acolo. A fost, probabil, transportat de omul care a evadat. Dumneavoastră ce credeți?

–        Eu știu...

Agentul principal șef Imre Buș, om în vârstă, părea interesat de ceea ce poate debita el...

–        Eu știu că Lascău e în București.

–        Aha!

S-a întors la Penitenciar, nu înainte să o chicotească puțin pe tânăra... Felicia. O păpușă! Și după ce a cumpărat două sandviciuri de la Lidl că nu mai putea de foame. Avea o presimțire. Gardianul Țepoiu trebuie să fi fost implicat. Prea se străduise să-l amețească atunci când au vorbit! Și nu-l plăcea deloc. „Pe unde se mai intră, domnule? Și ce fac ăștia, le-au venit toți superiorii? E ședința directorilor de penitenciar?”

Când vezi mașinile-acestea negre așezate la rând parcă ar fi un convoi funerar... Unde să mai intre și el? Și-a părăsit mașina afară. A fost lăsat înăuntru. Polițiștii criminaliști se pregăteau de plecare. A vrut să știe ce s-a mai petrecut, dar a constatat că el e mai informat ca ei.

–        S-a găsit capul lui Macri în Cluj, a zis.

–        Macri?

–        Știți figurile celor doi deținuți?

–        Au fost doi?

–        Au fost doi. Unul era decedatul, celălalt evadatul.

–        Da. S-a găsit arma crimei. Un cuțit luat din bucătărie, adus înapoi însă abandonat într-o pungă, în fundul unui sertar. Era folosit de obicei la tăiatul cărnii. Nu știu de ce nu a fost repus în funcțiune. Am găsit și amprente pe el. Nu pare treabă de profesionist. Posibil să fi fost o răzbunare. Sunt câteva grupuri pe-aici... Ați vorbit cu cei de la SRI?

–        Care sunt de la SRI?

–        Ăștia. Nu citiți pe numere?

–        Câți au venit?

–        Șase inși. În cinci mașini.

–        Care-i treaba SRI?

–        Se pare că unul dintre oamenii de aici era în vizorul Interpolului. De el se interesează și SRI-ul nostru. Poliția de la Cluj-Napoca nu știe de o intervenție a Interpolului. Oricum, noi nu.

Puteai înțelege ceva de-aici? Toma auzise de doamna cu coc de la Interpol. Cum o chema? Asta nu-și amintea... Întrebase chiar de Gelu Macri... Ori nu... „Lucrurile care nu se știu se uită mai repede.” E în dex-ul lui de gânduri grele.

S-a prezentat primului agent SRI. Îi părea că supraveghează culoarul.

–        Subinspector de poliție Toma Artanu.

–        Ciordea. Poate 90 la sută, dacă nu tot.

–        Am fost detașat aici din București pentru a cerceta cazul deținutului evadat.

–        Stai Gogule! Mă bruiază unu’! Ce treabă ai cu mine?

–        Subinspector...

–        Treci mai departe!

„Ești mai prost ca un cur de maimuță”, ar fi vrut să spună dar s-a reținut.

–        Ai vreun șef pe-aici?

Să nu întrebi un agent SRI de șefi că îi sare țandăra.

–        Hai, nu intră nimeni! Sector restricționat. Nu-i mare brânză pe-aici. Un deținut care a stat la arabi, activat de jihad i-a tăiat capul unuia și a ieșit din pușcărie când gardienii erau în grevă. De unde să știu pe unde e? Se cercetează. Dom’le, n-ai dispărut?

Sper că s-a-nțeles. Agentul de la SRI vorbea cu altcineva în timp ce i se adresa lui Toma. Dar Toma nu a înțeles. Parcă vorbea cu el. Și s-a întrebat: „Cum sunt gradele în SRI?”

–        Stai dom’le pe loc!

–        Sunt ofițer de poliție! a strigat.

–        Stai un pic, Stai un pic că am un nebun pe cap și mă disturbă. Nu ți-e bine? Aici e perimetru de interes și de cercetare…

–        Lasă-l pe băiatul ăsta!

Un om de cincizeci de ani deschisese o ușă.

–        Trăiți dom’ colonel!

–        Mi-a zis Mirăuță de mata. Ești acela din București, nu?

–        Inspector Toma Artanu…

–        Da, da… Hai să vezi! Am auzit ce experiență ai avut cu ăștia de-aici. Îl știi pe dânsu’?

Îi fusese desemnat gardianul Țepoiu. În cameră, exceptând alți trei echipați ca domnul colonel (cravată, costum gri închis, frizură proaspătă, pantofi negri ciocați) era și un deținut. Îl văzuse la prima descindere, dar aproape nu îl observase. Și cum să nu-l observi că era... Masiv? Era gras, omule! I se spunea „Porcul”. Asta se află repede.

–        Pe domnul gardian îl știu.

–        Ia zi „domnule gardian”, să audă și Poliția română, că umblă prin țară după oameni ca dumneata!

–        Ce să zic? Poate am uitat poarta descuiată... Eram în ziua unui conflict de muncă și în momente ca acestea, cum a fost, poți rătăci cheile. Am spus pe cale orală, am făcut și contestație să se pună încuietori electronice, să se deschidă cu telecomandă și cifru. Nu s-a vrut. Uite ăsta mic se pricepe. E deținut pe cauză de furt electronic. Le montează el. Da’ nu s-a vrut...

–        Tu ce crezi tinere? a întrebat colonelul privind spre Toma.

–        Eu cred că... că minte. Pe mine m-a dat afară când am venit aici și m-a mințit că evadatul și oamenii lui au săpat canal pe sub zid. Uite, să zică băiatul ăsta că a fost acolo! Ai fost nu?

Toma Artanu încercase să se convingă doar că „Porcul”, cum i se zicea, era cel din celulă.

Ochii mici ai... por... cum spuneam, s-au poziționat (abia se vedeau) pe chipul subinspectorului. Era un deținut tânăr, ras în cap.

–        Probabil, a zis.

„Probabil”? E un cuvânt al naibii de ambiguu.

–        Te știu de undeva, a zis Toma. Te-am mai văzut.

–        De la televizor, a spus unul dintre sereiști. E hacker, Așa-i? Cum te numești băiatu’?

–        Fani.

–        Ce?

–        E, asta-i acu’!

–        Zi băiete, cum s-a îngropat cadavrul și cine l-a adus!

–        Nu știu.

–        Da’ nu stai tu jos?

–        Ba da. Dar eu stau cu spatele.

–        Băi da’ numai la tâmpenii vă e capul! Băiețaș, câți ani ai?

–        Doăjdoi...

–        Cum de stai cu spatele?

–        Eu n-am voie să mă uit. Ce face fiecare, e treaba lui.

–        Aha! Da’ iei bătaie?

–        Da...

–        Nu ia dom’ colonel. Minte, a zis gardianul Țepoiu!

–        Crețule, cheamă-l pe director, a mai zis colonelul vorbind unuia dintre subalterni!

Am ajuns în punctul acesta critic al unui interogatoriu. Să expui toată vorbăria e ca și cum ai construi o scenă de teatru și te-ai întinde cât ține hârtia care se va scrie după „audiții” pentru dosar. Erau timpuri când se întocmeau stenograme...

Concluzia... Parcă întotdeauna sunt ferme concluziile. Deși... rămâne ceva, se sare voit sau nu, e denaturat fiindcă poate să deschidă „Cutia Pandorei”, să intre în spectrul politic, să întărâte dulăul jurnalistic, să zgândăre cumva monstrul adormit... populația care visează, adică. Mai bine să nu fie îmbârligat și nesigur, să declari că: Nu a fost nicio crimă la penitenciar. E vorba de o familie de sirieni care a apelat la un hacker pentru a încerca să-și scoată rudele condamnate pentru intrare frauduloasă în țară. Totul e o înscenare pe computer.     

Da. De unde...

Era ciudat că toată rețeaua de infractori, care urma să fie demontată, s-a bazat pe un singur hacker, și acela închis. Pe Fani. În acest grup infracțional erau doi gardieni. Țepoiule, Țeparule...! El s-a ocupat de înzestrarea hackerului cu echipamente. În spatele celulei era un intrând, o nișă. Acolo fusese ascuns „Porcul”. Nu era prea bine ascuns... Cum de putea grăsunul să manipuleze iute aparatele, el fiind un „animal” lent...? Ține de rutină. Gașca se înzestrase cu un „xerox” 3D portabil. Putea copia chestii complexe, chiar să transforme imaginile într-o rețea de linii. În așa ceva îl introduseseră oamenii aceia pe bietul subinspector, să moară de spaimă.

A fost și ziua împăcării sale cu frumoasa fostă preoteasă. De ce anunțase atât de târziu Poliția? Deoarece fusese amenințată să-și țină gura. Cel care o amenințase știa că are un copil, știa unde e copilul... S-a temut. Și încă se teme...

După ce au fost arestați indivizii care îl păziseră pe Toma Artanu, tot grupul aflat în legătură cu cel din București, a fost depistat și arestat.

Era Ajunul Crăciunului. Ninsese frumos, te pișca un pic gerul de obraz și se simțea mirosul sărbătorii. Toma a fost invitat de Vanesa, proaspăta lui cunoștință, la Sibiu, la o mare petrecere. Dar, cu părere de rău, a refuzat-o. Nu încheiase misiunea sa la Cluj. „Misiunea”? Îl aștepta Daria... E bine să te simți dorit. Să ai de unde alege. Ar fi găsit și prin București...

–        Gata domnule șef, am rezolvat cazul! i-a zis inspectorului Rapcea.

–        Ce caz ai rezolvat măi băiatule?

–        Cazul cu imamul, domnule. Ți-am zis că avea pe cineva care manipula telefoanele?

–        Când mi-ai zis?

–        Când eram în București.

–        Și-acum unde ești?

–        La Cluj. Cred c-am să-mi cer transferul. Mă simt mai bine aici.

 

Cazul acesta fusese încâlcit de întinderea legăturilor. Trecuse chiar de graniță. Interpolul a fost anunțat din surse americane despre un român rezident în țările arabe care se întorsese în țara natală după ce, conform celor zise, a fost virusat de jihadism. Se ceruse exact acest lucru, să se constate nivelul de activare, iar „nivelul” părea serios. Când a fost arestat și închis, „agentul” se răspândise deja. Nu există convertire spirituală instantanee. Totul ține de resurse. Pretinsul imam „strânsese” ceva în anii precedenți, cât să convingă un număr de adepți sau numai mercenari.

În București fusese puțină zăpadă, se topise, peste tot bălți, aveai ocazia să descoperi gropile ascunse călcând în ele și să te stropești până la parbriz. Să ne înțelegem, echipajele călătoreau în mașină.

Poliția a găsit adresele, iar forțele de intervenție au dat asaltul. Toată procedura e copiată de la americani, învățată de la instructori veniți de-acolo. Cum ne mai înghite tzunami-ul acesta... american! Descoperim că suntem puțin români... astfel vrem să ne credem în diminețile acestea când blocurile sunt colindate... dar ne trezim transfigurați... Ce obiceiuri mai sunt și astea și de ce etnie sunt oamenii care umblă îmbrăcați în costume populare? De ce ne-am plânge?...

„Imamul” Silviu Lascău a fost scos dintr-un canal de stradă. Ascunzișul său a fost deconspirat de un copil. Îi crescuse o barbă viguroasă, avea figura unui om împăcat cu lumea, cu divinitatea și cu el însuși. Întrebările intrau și ieșeau, o mulțime de oameni îi ațineau calea spre autodubă, zgomotul făcut de ei se estompa, părea un marfar în care s-ar fi ascuns pentru totdeauna, să meargă oriunde sau niciunde. „Allahu'Akbar, Allahu'Akbar, Allahu'Akbar...”, murmura. Cunoștea..., simțea că trebuie să rostească... Altfel ce ar fi zis? Oamenii săi puteau zice tot ce vor. El nu.

Inspectorul principal Dan Rapcea nu a fost invitat la interogarea celor arestați. Cazul pe care el îl deschisese, cu sprijinul amicului său, comisarul Cosma, fusese preluat de specialiști. Se finaliza un dosar dificil într-un mod profesionist. Deocamdată aveau de gând să se bucure toți de acel sfârșit de an. Nimic nu se mai grăbea, nici timpul...

Rapcea a ieșit din secție, l-a salutat pe agentul de gardă și i-a urat serviciu ușor, apoi a mers alături de agentul său principal, George Badiu, Georgică, Geo, îi spunea în fel și chip, până și Gigi, la un parc de brazi și a ales unul, apoi l-a ținut un pic pe băiatul acela să ia câteva zdrăngănele, globuri și dulciuri dintr-un market, slavă Domnului, e plin orașul de ele, și... a găsit o barbă de bumbac și un fes roșu, un nas rotund, din plastic...

Astfel a intrat în casă moș Crăciun polițistul! Copiii s-au speriat de el, iar Sorana, Rățușca lui... a izbucnit într-un râset de s-a înecat...

–        Ah-ah-ah! Te-ai uitat în oglindă să vezi ce caraghios ești, dragul meu moș Crăciun?

–        În oglindă? Ce sunt eu, mama vitregă a Albei ca Zăpada? Mă uit în oglindă numai când stau la baie...

Copiii... Ce șmecherași! L-au înconjurat, l-au prins cu mânuțele lor...

–        Stați-stați-stați că nu sunt eu moș Crăciun! Moș Crăciun are să vină la noapte...

Aveau nevoie de hăinuțe... Adi era mai mare totuși încă nu se dezvoltase prea mult... Afară ningea cu fulgi mari...  Se uita la copiii aceia și gândea că vor ajunge iar într-un adăpost, apoi din nou în stradă. A privit-o pe Rățușca și ea a surâs, apoi a oftat. Nu-i puteau înfia... Pe Răducu? Ce vorbești? Și ceilalți doi ce vor face?...

–        Ce ai pregătit de Crăciun dragă?

–        Stai să vezi că mai trebuie luat ceva...

 Deocamdată să-i scoată pe toți, să-i urce în automobil și să meargă împreună la mall. Erau o familie mare, plină de chicote, fermecată de ajunul sărbătorii...

 

Silviu Lascău a ajuns la Rahova, într-o celulă izolată fiind un deținut periculos, învinuit de hăcuirea unui om și de evadare din penitenciar. Nu putea vorbi cu cineva totuși era supravegheat de o cameră video. A mers un pic în cerc, a tușit, apoi a stat pe pat... Misiunea lui se putea împlini oriunde, oricând. Oamenii aceia pe care îi formase, care acționau în numele său și al lui Allah, îi vor continua munca. Și dacă ar fi rămas doar unul în libertate, și dacă reveneau într-un an... Ideile mari nu se sting, menirea omului e să ducă mai departe credința...

Nu avea un țol să îl pună sub genunchi pentru rugăciune. Patul era gol, celula pardosită cu piatră... Nimic. „Încotro o fi Mecca?” Rugăciunea e unul dintre stâlpii Islamului.

–        Deținut 352, du-te în spatele camerei!

Ușa s-a deschis și a intrat un gardian ținând o tavă în mână.

–        Asta e masa de seară, deținut, i s-a zis. Mâine va fi mâncare mai consistentă.

–        De ce?

–        Pentru că e Crăciunul. Ai la masă carne de porc...

–        Dar eu nu mănânc porc.

–        Neajunsul tău. Când termini bați în ușă, lași tava și te dai în spate... 

Avea tot timpul să se hrănească cu rugăciuni și sunt exact cinci, pe parcursul unei zile. Nu există scuză să ratezi una... Poate vreun război.

Silviu Lascău învățase limba arabă, avea și nume arab, nici nu-i mai păsa unde se născuse, dar putea să fie de oriunde, pentru că oriunde e nevoie de credință, de dreapta credință, de singura credință dreaptă. Dacă nu ar fi fost doar el în celulă, nu ar fi stat alături de un necredincios. Era altceva în cazul că accepta să se convertească. Ar fi fost de-al lui. Și dacă nu voia? Sunt tot felul de modalități de a-l convinge. Unele fără violență, doar prin încredințare, dar celelalte... În fine, deasupra tuturor, marțială, este pedeapsa hashishinilor...