Rapcea

 

A venit metroul. Am intrat și m-am pus cuminte pe un scaun.

–        Atenție, se-nghit ușile!... Urmează stația Gara de Nord...

He-he! Lângă mine, spre stânga, e o femeie cu ochelari pierdută-n Facebook, dincolo iarăși vreo doi... Nu e aglomerat, la ora asta, trenul de metrou... Cât e? Nouă și... Până în jumate. Ce face un om așezat pe scaun...? Se uită la cei din față, la picioarele lor... Am văzut o tânără citind o carte! Ceilalți privesc în smartfoane ori doar se prefac. Cum e tipul din față. Are până în 30 de ani, păr negru prins într-o codiță la spate, barbă, ochelari. Adidași nu prea noi, pantaloni gri închis, scurtă bej, geantă... Îl văd cum mă cercetează. Mă uit indiferent la afișe. Toate fac reclamă unei expoziții de artă deschisă pe Gabroveni. Trenul se apropie de stație. Îmi scot telefonul din buzunar și-l activez. Omul din față se ridică după ce se deschid ușile, își pune geanta pe umăr și iese.

–        Subiectul a ieșit chiar acum.

–        L-am văzut, merg și eu.

Am rămas în metrou până la Basarab. De-acolo am revenit pe jos spre Gara de Nord. Am întors geaca și am așezat o șapcă pe cap, perechea de ochelari și pantofii. În sacoșă țin pantofi, șepci, meșe, mustăți, obiecte de mascat în timpul filării.

Individul acela e falsificator de bani. Deocamdată suspect... Sursa zicea că are bani în sacoșă însă trebuie să-i cunoaștem filiera. Cu cine colaborează, cui livrează... Asta-i treaba. De-aceea ne ținem coadă de el, altfel nu ne oboseam, îl luam pe sus. Dacă se prinde? Da. Indivizii ca el, infractorii, sunt suspicioși. O să fim discreți. Băieții sunt deja la domiciliul lui și îl cercetează, montează microfoane... E treabă de echipă.

Dicu îmi spune încet că „Subiectu” circulă spre ieșirea din gară.

–        Grăbește-te că s-a izbit de unu p-aici și mă gândesc să-l preiau pe-ăla! Iese pe Dinicu Golescu. Auzi?

Fug să ajung în fața gării. Pantofii ăștia sunt mult mai răi. „Ah!” Și vechi de o mie de ani... „Îți dau eu cu ei în cap, Costică!” Recuziterul. „Unde-i bă, Su-Subiectu’? Opa!” E în stația tramvaiului și se uită fix la mine! Ah, mamă! Am călcat strâmb! Aoleu! Cred că mi-am luxat glezna... „Subiectul” vine spre mine să m-ajute...

–        Nu-nu! Stai! zic. Nu-i nevoie...

M-am îndreptat. „Costică, Costică... Fi-ți-ar a dracu’ de recuzită!”

–        Sunt fizioterapeut, îmi zice. Vă pot ajuta.

„Mie-mi spui cine ești?”

–        Sunt bine. Mersi.

„Oare m-a recunoscut?” Am urcat cu el în tramvaiul 44... Și deodată-l văd că vrea să se dea jos.

–        Dom’le, strig! Mă doare de mă ia cu leșin!

–        Coborâți, zice, că merg să iau mașina și vă duc la cabinet!

Mă dau jos și omul o ia degrabă dincolo de strada Mircea Vulcănescu și o rupe la fugă.

–        Stai, strig, stai pe loc, și o întind de-acolo.

–        Dicu, zic la stație, Dicu m-auzi?

Dicu nu-mi răspunde și dau telefon la secție:

–        Dom’ inspector, dom’le, l-am pierdut p-ăsta, Fitilică... cum îl cheamă...

–        Care ești?

–        Rapcea, domnule.

–        Dacă l-ai pierdut, hai la secție!  Vedem.

–        Ptiu, fir-ar a dr... de baftă!

Deodată aud un scrâșnet și o bușitură de table. Accident! La doi metri de mine. Un capac de roată vine rostogolindu-se până aici. Numai ce nu-mi ia pantalonul. Mă duc să văd cât de rea e treaba, mă uit la șoferi... nu era decât unul și ăla cu limba scoasă...

–        Fitilică, zic, Fitilică tu ești?

Nici să mă întind să văd dacă mai trăiește nu se poate. S-au adunat persoane. Cineva a sunat la urgență... Mi-am dat seama că nu știu numărul de urgență. Cât o fi? Zero, zero, unu? Doi? Lasă!

Cum de ajunsese Fitilică așa rapid într-o mașină?

–        Ai văzut că l-a tamponat ăla?...

Uite ce spun martorii:

–        A intrat în el pe roșu și după aia a părăsit locul accidentului. Clar că s-a simțit vinovat nenorocitul!

Să fi fost premeditat?

–        Cum arăta dom’le? L-ai văzut?

–        Era dă douăzeci-treizeci de ani, p-acolo. Tânăr. Fiu de mahăr. Uite-te ce mai bemveu! N-ai treabă! Cât un tanc german.

–        Nu e maică! Era unu ca la vreo patrușunu, patruș... și ceva jumate. Purta haine negre, cernite și păr alb. Un bărbat bine...

–        Era femeie. A tras-o bărba-su afară din truck, bre. Ce-ai văzut acolo? Săracu’ ăsta tânăru’! Uite la el că cred că a mierlit-o. Să vie poliția!

–        O! Că mă zăpăciți de cap. Eu sunt poliția!

Se-aud „băieții” venind: „Ni-na, Ni-na...”! Mă uit după sacoșă. E în spate, prinsă jos, acolo, nu pot să o ajung.

–        Îndepărtați-vă de locul accidentului!

Sună și sirena ambulanței. Ah, îmi vine să crăp de rușine. Cum se poate să se-ntâmple bă frate sub ochii mei și să nu văd nimic? Arăt legitimația și îi rog pe băieți să-mi permită să ridic geanta.

–        Pe-ăsta, zic, îl urmăream și se poate să aflăm în geantă date pentru anchetă.

„Băieții” se uită la mine și unul întreabă direct:

–        Auzi? Tu ai condus mașina asta dă teren?

–        Nu-nu. Eu am...

–        El a condus-o, zice unul din mulțime. L-am văzut eu.

–        Care a...?

–        Da-da. Mălău’ ăsta l-a pus jos pă tânăru’! 

–        Ești sigur dom’le? 

–        L-a văzut toată lumea...

–        Băieți, nu vă luați după ei! Cine sunteți...? V-am arătat legitimația, nu?

–        E falsă.

–        Mâinile sus, fața la automobil, depărtează picioarele...

Ăla mic și crăcănat a scos pistolul din teacă... Așa i-aș trage un dos de palmă!

–        Ajuți infractorul frate! Te rog nu uita geanta! M-auzi? Scoate geanta înainte să o ia vreun nelegiuit!

Mi-au luat telefonul și am rămas în mașina de poliție până l-au scos brancardierii pe Fitilică, iar mașinile au fost date deoparte.  

Au cercetat actele mele în Secția 3 de poliție.

–        Să trăiți dom’ comisar Lascu! Ce să fac? Bine. Am venit cu băieții, cu ăsta micu’. Cin’ l-a făcut dom’le polițist? Nu recunoaște simbolurile poliției, nu are habar cum arată legitimațiile adevărate sau false! Ai adus mă băiatule geanta aia?

–        E goală, zice.

–        Goală, îm? Goală! Era plină de bani falși. Mi-ai distrus ancheta! Cum te cheamă? Cum îl cheamă dom’le p-ăsta?...

 

Am plecat ofticat de-acolo. Cred că mi-au stricat stația că nu mai apelează.

–        Dicu, auzi? Dicule!

Nimic. Nici nu mai fâșâie... Dacă a pățit ceva săracu Dicu?

M-aș întoarce la locul faptei. Mă gândesc că dacă a murit Fit... Cum îl cheamă p-ăsta de-adevăratelea? Degeaba au pus băieții microfoane în casa lui Firfirică...

Sunt iar la intersecție. Mi-am luat în picioare pantofii sport. Așa i-aș fi aruncat pe-ăilalți, dar sunt material de recu... „Costică, nu dau eu de tine?” Și-acu’ mă ține glezna! Dacă eram cu Dacia mea nu cred să fi ajuns mai repede. Mașinile lovite au rămas acolo. BMW-ul abia e zgâriat în vreme ce Loganul alb e armonică. Îl văd pe unul dând ocol BMW-ului. Are blocaj pe una dintre roți. Când să o iau spre el văd venind o mașină de degajare a automobilelor și un tânăr scoate fiarele de blocare, iar cel de care vorbeam urcă în ea și... ocolește mașina firmei după care se duce în jos spre calea Plevnei.

M-arunc în fața unei mașini care venea la intersecție, un VW golf.

–        Bună ziua. Sunt de la poliție. Am nevoie de mașina dumneavoastră. Vă rog să întoarceți, să urmărim alt automobil...

O doamnă de 40 de ani...

–        Domnule, mergeam să iau copilul de la școală.

–        Doar puțin, să vedem unde se duce ăsta!

Nu știu dacă mi-a văzut legitimația. O fi zis că sunt jepcar...

Mă sună Ghiță:

–        Domnu’ șef am terminat treaba și ne-am întors la secție. Dom’ inspector ’ce că Firea e la spital.

–        Care Firea?

–        Firea Milică, falsificatorul...

–        Hai să nu vorbim în clar cât sunt civili împrejur!

–        Care civili?

–        Eu... Eu sunt în urmărirea unui... pachet, cu mașina unei doamne. Înțelegi?

–        A. Bine deci. Ziceam și eu. Da’ ce-i cu Dicu? E cu dumneata?

–        E în altă parte. Probabil stă ascuns.

–        Bine. Bine. Vorbim după aia.

–        La stânga doamnă, la stânga... E BMW-ul negru din față! Se duce pe Maniu, în Militari. În Militari...

Secția 21 e mai sus... Nu departe de Piața Veteranilor...

–        Mergeți doamnă vă rog! Nu-l pierdeți pe-ăla! Ia să văd... Secția 21 Po...

De-asta e bun smartfonul! Sună... sună... „Clientul apelat nu poate fi contac...” „Ce fac oamenii ăștia?” Mai sun o dată... Nu. Îl caut pe Ghiță... Nimic. S-o fi dus la closet și nu merge cu telefonul, să nu-l contamineze...

Doamna își sună soțul să-i spună că nu poate să ia copilul din rațiuni de stat. „Ce stat?” „Am să-ți spun când mă întorc!” Bietul om, oare ce o avea în cap? Curând ieșim din București. Ăla trece peste șoseaua de centură și intră pe autostradă. Hai că am pus-o! Sun la comisariat și până să primesc legătura cu inspectorul mă sună Ghiță:

–        E! Ce e dom’ șef? Vorbeam cu Dicu.

–        Cu Dicu...!? Stai puțin! Mă iertați dom’ inspector, vă sun eu mai târziu că nu pot acum! Zi, mă! Ghiță!

–        Ia să vezi! Pe Dicu l-au sechestrat niște interlopi. Cică l-au confundat cu unul care se băgase în șmecheriile, în afacerile lor.

–        S-a deconspirat?

–        Nu. Că d-aia a scăpat doar cu bătaie...

–        Băga-mi-aș...! Au! Scuzați! Cum se poate mă?

–        Dumneata pe unde ești?

–        Stai să vezi. Eu sunt pe autostrada spre Pitești și încă nu știu unde merge individul ăla.

–        Ce individ?

–        Unul într-o mașină neagră, patru ori patru, BMW... Notează numărul...

–        Stai un pic! Zi!...

–        4-CJ-73... Ce e CJ? E Cluj-Napoca?

–        Cluj.

–        Și ce caută pe-aici?

–        A. Păi n-are voie?

–        Mă-ntreb...

–        Domnu’ polițist, se vâră doamna în discuție, rămân fără combustibil. Cine achită benzina?

–        Îl pierdem p-ăsta...

Abia trecuserăm pe lângă stația „Petrom”... Să întorci nu se poate aici. Sunt destule stații de benzină lângă autostradă. Uite, asta de „Lukoil”! Trebuie să scot bani din bancomat... „Temporar invalid”... Du-te băi! Mă uit la casă, un anunț: „Temporar nu se primesc decât bani cash!” Tot „temporar”, dar cine cunoaște cât ține?

–        Hai să mergem doamnă! Mai sunt benzinării.

Femeia se miră și-i spun că n-am bani decât pe card. Avea ea ceva cash. De ce n-a zis? Nu mergem mult și dăm de o stație OMV. Îl văd și pe omul nostru. Mănâncă un sandviș. Să fie ora 13? Nu. 14 și...

–        Când spuneați că iese băiatul de la școală? o întreb pe... noua mea parteneră.

–        A ieșit deja... Dar e fetiță. A luat-o soțul, nu mă îndoiesc. O adoră, nu...

–        Aha! Îmi pare rău că durează...

–        Nu-i nimic, zice. O aventură mai colorează viața.

Da’ știi că n-arată rău! E cam purie, însă nu e grasă, e-e-e țeapănă încă... Are pulpe tari. O văd, că poartă fustă.

Ne-am așezat iar pe drum, nu departe de BMW. M-am uitat un pic la om, i-am făcut și o poză pe smartfon și o trimit la Secție să fie căutat în baza de date. Cine știe ce mafiot e?...

Am trecut prin Pitești și am ajuns pe șoseaua spre Craiova. Am înlocuit-o pe doamnă la șoferie. Am întrebat-o dacă nu e mai bine să se întoarcă și-i aduc eu mașina. Cu autobuzul sau cu trenul să se întoarcă... N-a vrut. Dacă i-aș fi pus un dispozitiv de urmărire suspectului... Dar cine era?

–        Rapcea, m-a căutat inspectorul Manoilescu, mașina e furată. Pe tip nu l-am găsit, da’ nici poza nu e clară. Hai bagă smartfonul pe GPS să-l localizez, să vedem unde mergi, te r...! Ce zici? Repetă că nu te aud... Bă... ce...?

Nu-i semnal. Dacă-i auzi pe-ăștia de la firmele de telefonie mobilă... 99% din teritoriu acoperire... Nicăieri în lume nu e ca în România! Frecție...

Doamna asta se cam dă la mine. Mi-a pus mâna pe mână. A luat-o repede, da’... așa se leagă prieteniile. Dac-ar vedea mama ce fac, ar striga: „Curvarule, te bate Dumnezeu!” Ce fac? Nu fac nimic.

–        Mă cheamă Silvia, zice.

–        Pe mine Dan Rapcea. Sunt subinspector...

–        Aveți copii?

–        Nu sunt însurat.

–        Ha, zice surprinsă! Celibatar! Trăiți cu cineva?...

–        Cu mama. În fine, ea are camera ei...

–        Ha-ha-ha!

Sunt prost. Dar sunt în misiune. Mă uit cu coada ochiului la femeie. Și-a scos o țigară din poșetă.

–        Pot să fumez, face?

–        Sunteți în mașina dumneavoastră.

–        Dar nu fumați?

–        De-astea slim, nu.

Nu fumez deloc, însă nu e bine să neg. Lasă așa!

Trecem curând peste Olt, prin Slatina. Omul cu BMW-ul nu încetinește deloc. Oare a sesizat că e urmărit? Am permis inspectorului să urmărească mașina. M-a sunat iar:

–        Rapcea, vezi că e posibil să treacă dincolo de graniță. Eu am pus în urmărire automobilul. Dacă e oprit de poliția locală, ar fi bine să fii acolo. Ce cauți la el?

–        Banii falși, domnule inspector. Banii au fost sustrași de la Fitilică, dar n-am aflat de cine, fiindcă am fost arestat de... N-am să spun că mă umplu de draci!

–        A! Firea Milică.

–        Exact. Mai trăiește?

–        Trăiește. A supraviețuit bine. A ieșit din spital deja...

Ah, cum e drumul ăsta! Se înaintează pe o bandă de șosea, când o bandă, când două, stai, mergi... Acum ieșim din el.

–        Ne prinde seara, zice doamna Silvia. Ce facem în această situație?

–        Nu m-am gândit.

–        N-ar fi mai bine să-l opriți pe om, domnule subinspector?

Îmi pare mie, sau mi-a zis ironic „domnule subinspector”?

–        N-am primit ordin.

–        Până acum ați mers la ordin?

–        Doamnă, am să vă dau jos!

–        Să nu îndrăznești!

Am frânat. Doamna... Silvia... a sărit, la propriu, pe mine. Ca o panteră, dar nu să mă zgârie, m-a luat de cap și m-a... limbuit... Vai de mine!

–        Stai! Stai!... Mamă! Sunt în... mi-si-...

Poate mă vede cineva! E ca într-un film SF. Parcă îmi bagă pe gât un șarpe să mă muște de... Să mă gâdile la omuleț! Poate îmi dă vreo gripă de-aia! Îmi omor mama...

Mă sună telefonul:

–        Rapcea, ce dracu’ se întâmplă? E drumul blocat? Ori nu merge... semnalul?

„Bine că nu vede!”

–        E un drum pe o bandă și așteptăm să se elibereze.

–        Ajungi curând în Craiova! Vezi să nu-l pierzi pe individ. Am aflat că face parte din grupul infracțional găsit de Dicu. Auzi, nu?

–        Desigur. Sunt pe urmele lui.

Am demarat și accelerez. Silvia a scos un șervețel și dă să-mi șteargă fața.

–        Ai ruj...

Unde o fi suspectul? Am poftă de-o șaorma... Mergem repede pe marele bulevard din Craiova care se duce în centru. Îmi pare că văd BMW-ul dar când mă apropii, e altul.

–        L-am pierdut, spun cu glas tare. Nu e ăsta.

–        Să vezi că îl găsim în centru, zice Silvia.

–        De ce crezi asta?

–        Am un feeling...

Ce să spun! Femeile stau bine cu intuiția. Uite mama! Se prinde mereu de unde vin, ce vreau să mănânc, dacă am băut cu băieții și ce-am făcut în timpul zilei... sau noaptea, când lucrez de noapte. Ce-o face acum?

Opresc la o șaormerie, nu e nimeni și strig un om să-mi prepare cât poate de repede două șaorme.

–        Merge plata cu cardul?

–        Da’ ce crezi? Ești pă mașina aia dă București?

–        A, nu.

–        Las’ că te-am ginit!

Mi-a luat peste un sfert de oră toată povestea, plus cât am mâncat...

–        Nu mai dăm noi de BMW-ul ăla, în veci.

–        Unde ești Rapcea? mă stresează Manoilescu.

–        Pe drum.

–        Dar stai. Ești în Craiova, nu?

–        Așa e dom’ inspector. E aglomerație. Carambolaj.

–        Mai sună și tu!

–        Vă sun când e cazul.

După el am vorbit cu Dicu. Abia venise la Secție. Mi-a zis că fusese crestat cu briceagul la mâini și pe față, săracul! A luat și câteva bâte de baseball în creștet. Noroc că n-au vrut ăia să i-l crape! Îmi spune el cum a picat pe mâna lor. Unde? În Mogoșoaia... Ce o fi căutat în...?

Suntem în centru. De-aici unde să merg? Dacă e în oraș de unde să-l iau? Nu am idei. Cele două șosele principale te duc până la urmă tot spre Turnu-Severin. Nu merg la Dunăre, nu suport drumul peste apă. Și să vezi! Înainte să ieșim din oraș, văd BMW-ul staționând în apropierea unui local KFC.

–        Am zis eu că dăm de el, se grozăvește femeia? Sincer, aș fi vrut să n-o facem. Găseam un hotel aici!

–        Ce crezi? Ai pus stăpânire pe mine? Ești cumva mână în mână cu infractorul?

–        Dacă tu ești infractorul, da. Sunt mână în mână!

Am dat de dracu’! Și cine poate spune cum e celălalt? Uite-l că iese din restaurant! Se șterge cu grijă, se uită împrejur și urcă în mașina lui mare. Mă gândesc la straniul accident din intersecția bucureșteană. Individul ăla ne poate strivi ușor cu „buldozerul” său. E de-ajuns să ne bănuiască... Ah! Dar femeia nu intră în cărți...

Am continuat urmărirea. Părea tot mai sigur că ne ducem spre orașul de pe Dunăre. Se iese din zona aceasta deluroasă tocmai lângă munte...

 

Am ajuns la Băile Herculane în amurg. Localitatea asta, eu n-am mai fost aici, e întinsă de-a lungul râului numit Cerna. Silvia a fost. Se poate înainta până în Petroșani, desigur dacă nu cotești spre Timișoara, însă „omul” pare să caute intrarea pe o stradă secundară. Se duce către hotel. Îl vedem mare, cu un scuar în față, cu loc de parcare... Însă n-a oprit. A trecut pe-aproape doar.

–        Îl cheamă Corban, m-a anunțat inspectorul. Corban...

–        E poreclă?

–        Deocamdată... Eu nu am găsit nimic legat de acest nume. Doar pe surse.

Am ajuns în zona veche, neamenajată. Ici-colo sunt clădiri deteriorate, uimitor de frumoase, dar lăsate în ruină. Mă uit mai atent... Se poate vedea că urmăresc BMW-ul. Sunt oameni acolo. Am oprit. Coboară și Silvia. Mă uit la ea cât de încordată pare privind departe. E blondă... nu?

–        Tu vezi că sunt și copii acolo?

Unde? În clădirile ruinate? Este interzis. Astea nu pot fi locuite. Probabil sunt în vizită... E un fel de muzeu în aer liber. Construcții din vremea austriecilor. Hoteluri, vile, băi, cazinouri... Trebuie să fi fost o frumusețe aici, cândva... Pentru clasa avută numai.

Am plecat pe jos. Mai sunt vreo două ore până să se întunece definitiv.

–        Dragă... zic. De ce nu te-a căutat soțul?

–        Să spunem că ne-am luat o pauză, deocamdată. De trei-patru luni. Ne-a pierit curiozitatea. Reciproc.

–        Aha! Dar locuiți împreună.

–        Uneori.

–        Și copiii?

–        Copilul. Eu stau la mama. Copilul stă cu mama acum. Mulțumit?

De ce să fiu mulțumit? Mi-e teamă de vreun pericol și îi spun că poate aștepta în loc până revin de-acolo.

–        Merg să rezerv o cameră la hotel.

–        Foarte bine, zic.

E obosită, gândesc. Am trecut dincolo, peste râu, pe un pod vechi. În partea cealaltă e o poartă, aparent închisă. Clădirea mare e, așa pare, locuită. Și nu sunt doi-trei oameni. Zece-douăzeci. Corban și-a lăsat mașina în stradă. Și el a traversat râul. Deși poarta e prinsă în lanțuri, e o placă desprinsă din ea. Te faci puțin mai mic și intri. Oamenii ăștia nu par români. Nici nu vorbesc românește și nu sunt nici țigani. Îl întreb pe unul de unde este și nu înțelege. Îmi face semn spre altul. Ce caută oamenii aceștia, aici?

–        Bună seara, zic. De unde sunteți?

–        Cum intrat aici? Zona ne... voit... ne... Nu e voia.

–        Eu român. Tu?

–        Reforez... Re... furezat. Gerat. Refugerat.

–        Refugiat?

–        Da. De la Afganistan.

–        Am înțeles.

Am plecat de-acolo înainte să intru în conflict cu cineva. La câți oameni sunt, și pot  deveni toți ostili, o iau rău!

Am vorbit cu inspectorul despre refugiații afgani găzduiți în hoteluri vechi din Herculane. Nu știe nimic. Să întrebe poliția locală. Poliția locală... „Nu există refugiați de vreun fel în localitatea noastră”! „Uite că există. Avem un agent acolo”, zice inspectorul. „Atunci înseamnă că sunt doi-trei fugari.” „Peste douăzeci”, zic eu. „Mă tem că pot fi o sută, dom’ inspector.” „Mă ești prost? Acum se limpezește la ce trebuie euroii ăștia lichizi. Falși da’ lichizi.” „O sută de refugiați? E o gogonată, domnule inspector. Vă rugăm nu faceți vâlvă. E o greșeală, interpretare eronată. Cine e agentul ăsta? Îl duce capul sau nu prea?”

Îl auzeam pe inspectorul local. Își permitea senin să mă facă bou! După ce s-a pupat cu inspectorul Manoilescu, al meu zice:

–        Rapcea, prezintă-te la mine mâine dimineață cu un raport scris!

–        Cu tot respectul, mi-e imposibil domnule inspector. Vine noaptea, mașina e a unei doamne care deja s-a cazat la un hotel. Mor până mâine dacă nu dorm puțin...

–        Bine. Ne vedem mai târziu atunci.

Aveam în cap să intru printre refugiați, să ajung la indivizii care îi adăposteau acolo. Cine erau, ce încercau să facă, până unde mergea susținerea lor?

„Ia uite la ăsta! Nouă la sută! Are să mă lase mobilul chiar acum?”

–        Ce e Dicule? Vezi că sunt în... în...

–        În ce? Voiam să-ți spun că am găsit scula folosită de Firea la imprimat bancnote. O ține într-un beci și e ceva... E mare și „trei de”.

–        Ați găsit dovezi?

–        Încă nu, da’ au să meargă softiștii acolo. Deocamdată îl filăm pe-ăla, pe... Știi tu.

–        Bine, nu mă mai suna că nu mai am semnal. Dacă e ceva te caut eu.

„Ce s-a consumat bateria asta! Și am pus-o la încărcat în mașină!”

Am ocolit gardul prin boscheți. Abia dacă se mai vede. Încă pot să mă cațăr. Îmi scapă piciorul... Să nu mă duc în apă că mi se udă costumul și când mă vede mama... Uh!... Nu e nicio gaură în gardul ăsta. Trebuie să-l escaladez...

E deja întuneric. Văd luminițe ici-colo. Câțiva oameni stau în grupuri pe-afară. Nu ar fi bine să mă alătur vreunui grup. Se știu între ei. Nu e niciun copil și nici femei. Vreo zece bărbați. Ferestrele clădirii sunt sparte până sus. Dacă n-ar fi fost septembrie indivizii ăia tremurau de frig. Oricum nu-i cald. Suntem la munte... Aud o femeie strigând. Poate cheamă un copil. Au! Să nu mă tai în vreun ciob! E sus de tot fereastra... De ce fac eu asta? Manoilescu ar trebui s-o facă. E cazul lui! Pe mine m-au suspendat după povestea cu Cosma. Fostul meu partener și... Eram și prieteni. Nu. M-a înșelat... Ce spune? Șt-șt! Mai sus...

–        Sunt de zece zile aici. Pe-ăialalți cum i-ai dus omule? Doășpatru. Nu ți-am zis de ieri? Îi găsești la Giarmata cum e stabilit. Fii liniștit! Vineri și sâmbătă. Am toți banii. A! Și ce s-a schimbat? Nu se poate să nu plătești vameșii? Parcă se putea... E scump... Bine, vino mâine! Batem palma omule!

Ar fi trebuit să-l filmez ori să înregistrez ce spune, dar... Nu mai e timp. Prin spate alunecă umbra unui bou și poc! nu mai văd nimic...

    

Mă strigă în cap vocea mamii: „Idiotule, acu’  ți-ai găsit să mori? Dacă știam ce handicapat ai să fii nu te nășteam!” Am-am-am, am ajuns acasă...?

„Dan! Dan! Dane!” Mă cheamă un înger… Sunt ciclop și-mi deschid ochiul din frunte... „Cine e femeia asta?”

–        Poți servi un ceai cald?

–        Îm? Ce? Cine? Cum? Au! Vai! Ah!

–        Te doare rău?

–        Vai de mine! Vai! Ah-ah! Unde sunt?

–        Hello! Sunt Silvia. Mă mai știi?

–        Silvia? Ce fac aici îmbrăcat în halat?

–        Când te-a adus omul acela, erai ud tot.

–        Dar sunt gol!

–        Să știi că nu m-am uitat...

Ce nu s-a uitat? Au-au! M-am ridicat să privesc. Mă aflu într-o cameră... de hotel. Mă doare capul. Am un cucui mare. Îl simt, oh, și nu-mi pot deschide un ochi... M-am ridicat să merg spre toaletă. Acolo văd că am un ochi vânăt și umflat. E total închis. Am încasat-o rău. Am semne pe corp, mă dor coastele... Oare am ceva rupt?...

Unde pot fi hainele mele? Mă întorc și văd femeia întinsă galeș pe pat. Mă întind lângă ea și o ating ușor…

–        Do-oho-mnule subinspector, vrei să mă subinspectezi? 

–        Eu? Da’ ce-am făcut?

Oare îi place sau nu?

–        Zici că m-a adus un om? Cum a putut să mă aducă un singur om dacă eram inconștient? Am 90 de chile.

–        Ești greu dragule, dar și omul acela era mare. Și-apoi nu l-am întrebat dacă te-a transportat împreună cu altcineva.

–        De unde?

–        Ce faci? Mă bănuiești că te mint?

–        A-ah! Iartă-mă!

Am tăcut. De unde ar fi știut acel individ cu cine venisem și mai ales unde locuia femeia? Nici eu nu știam… Unde mi-or fi hainele? Dar telefonul?

M-am ridicat din pat și am mers spre ieșire. Ușa nu se deschide. E nevoie de card…

–        Ce vrei?

–        Cred că… mă simt mai în siguranță dacă știu unde sunt.

–        Vrei să umbli așa pe holuri?

–        Doar puțin… Cum deschid?

–        Cu un card.

Femeia a coborât din pat:

–        Vino să-l iei!

Știu unde trebuie înfipt cardul. Activează curentul electric… M-am întins să-l prind și am simțit că sunt lovit cu ceva dur în frunte. M-am dat câțiva pași înapoi și am căzut pe spate. Am auzit-o spunând că trebuia să mă tranchilizeze imediat cum am deschis ochiul. Mi-am revenit repede, înainte să-mi înfigă undeva seringa pe care o avea la îndemână. Am lovit-o dur peste față și a căzut sec. Cine e femeia aceasta și cum de am căpătat-o în București? Am căutat ceva să-i leg mâinile și să îi astup gura. Să rup cearșaful! Telefonul meu era la ea dar… nu funcționează. N-am încărcător. Nu-i pot folosi cardurile și telefonul… Hainele mele nu sunt înăuntru, evident nici legitimația, iar telefonul de la secție… Cine-l memorează? Telecomanda mașinii… Sunt mult prea mare pentru tot ce purta femeia. Fusta. Oh, Doamne! N-aș fi discret. Să nu întâlnesc personalul. Am devenit o drăguță de sex nedefinit, cam păroasă pe piept. Prind femeia zdravăn de radiator, i-am luat hainele și poșeta, inclusiv cardul de la ușă, apoi fug spre parcare. Era etajul 4, ajung în două minute în mașină, apoi mă îndepărtez de localitate. Nu sunt sigur ce implicare au polițiștii locali.

Mi s-a întins sângele pe frunte și sprâncene. Și mă doare capul de mor. Opresc să caut un șervețel. Ah, femeia asta! E noapte și parcă se-aud sirene de poliție. Să fug. Cât mai departe... Unde? Gonesc spre Timișoara. Poate ajung la Giarmata... În condiția asta? E departe. Mă uit la pancarte. Încolo e Timișoara, încolo Timișoara... Pe unde o fi bine? Mai repede prin Caransebeș, Lugoj... Poate au centură să ocolesc... 110 km, 76 doar până la Caransebeș... Să vezi că nu-mi ajunge benzina! Cât e ceasul? Unu? Mai mult... Doamne ce zi, Doamne ce zi!... Dacă m-ar vedea mama... hm, ar spune că sunt pervers! Pederastule! Ah, nici nu vreau s-aud! Localitățile-astea sunt pustii, dar tot mai îmi pare că sună sirenele mașinilor de poliție. Mi-or fi luat urma? De unde să știe unde mă duc? E, umblă de bezmetici! Ia uite bă! Ia...!

–        Ce faci omule? Ce-ți trebuie de stai întins pe mijlocul drumului? Treceam peste tine cu mașina...

–        Ole! N-ai o țigare? Da’ eș’ femee sau bărbată?

–        Pleacă de-aici!

–        Ce faci puicuță, îmi zice altul.

N-am văzut de unde a apărut. Ține în brațe o pușcă de vânătoare...

–        Ce mai stai, n-ai sărit afară?

Am auzit că se apropie mașina poliției... Am ridicat mâinile și am coborât din vehicul. Fie ce-o fi! Individul cu pușca a tras un foc în aer și alții au venit chiuind. Ziceau ceva de mine când am văzut că se apropie polițiștii și cer șoferului, prin megafon, să scoată actele, să țină mâinile pe volan, să aștepte liniștit polițaiul... Veniseră două mașini, dar... Cei dinăuntru erau prea aprinși să asculte o comandă de oriunde ar fi venit. Au plecat fluierând, cu poliția după ei. După ce au ieșit din localitate am auzit împușcături. S-a nimerit să fie bine. Probabil polițiștii veniți din Băile Herculane sau chiar Drobeta Turnu-Severin mă prindeau pe drum...

Aud mult zgomot, nu prea departe, în spatele caselor, de pe o stradă paralelă. Manele sârbești. Mă gândesc să găsesc ceva de îmbrăcat... Mi-e și foame.

–        He, băiatu’, strig un puști. M-au lăsat ăștia-n curu’ gol. Nu știi cum să găsesc ceva de îmbrăcat? Au fost doi-trei și unu’ cu o pușcă.

–        Sterea, bre?

–        Nu-l știu. M-a dat jos din mașină și s-a dus cu mașina mea!

–        Sterea! E Sterică. Stai că-i spun lu’ unchiu’ Dragan!

Puștiul a cotit pe stradă, s-a dus pe o portiță într-o curte întunecoasă și brusc, m-a luat pe neașteptate, un dulău a sărit în gard și s-a dat la mine. Apoi, auzind copilul, era un copil mai mare – ce căuta în stradă la ora aceea? – strigând de teamă, am zis că îl mușcă și am dat să intru. Nunta, cheful, e ceva zgomot până dincolo de stradă, stârnește bețivanii să râgâie și să răcnească, dar nu pare să iasă din curtea asta. Sau e aici?

–        Unchiu’ Dragan, strigă copilul, uiac Dragan...! 

Văd câinele. E un maidanez de talie mare. Îi sticlesc ochii...

–        Ce vrei mă voinicule? Vrei tu să mă papi? Nu sunt bun mă prostule că eu te pap pă tine!

Am avut un câine acum cinci-șase ani. Câine polițist. Avea grad. Era deștept ca un om. Se uita în ochii mei și mă-nțelegea. Mi-a părut rău când ne-am despărțit. A fost scos la pensie că o mușcase pe soacra comisarului Șontu. Păi dacă era a dracului și îl trăgea de urechi!

–        Cum te cheamă pe tine mă băiatule, mă? Mie poți să-mi zici Dan. Zi Dan!

–        Mrrr!

–        Nu poți? Spune-mi „Mrr”!

Am stat un pic să-l conving că suntem frați! Între timp băiatul celălalt mă căuta pe-afară.

–        Nene! Nenea în chiloți!

Îmi dădusem fusta jos că eram mai rău. Ies de-acolo și câinele vine după mine.

–        Cum îl cheamă pe-ăsta puștiule?

–        Rusu. Mamă! E ciel mai rău dulău de la noi!

–        Rusule, hai înăuntru! Rusu!

Ți-ai găsit! Are chef să cunoască lumea mare!

–        Ce-a zis unchiu’?

–        Ai la el! A zis că dacă îi place de ’mneata... Știi ce!

Am ajuns într-o curte, la o terasă cu mese puse, băutură și mâncare câtă vrei. Înăuntru șapte-opt oameni fără femei.

–        Cine ești? mă întreabă unul gras care stă pe un scaun mare ca un jilț.

–        Mă numesc Dan Rapcea și sunt din București. Mergeam spre...

–        Gata. Ți-am cerut eu să spui altceva? Gata! Știi să dansezi muzică sârbească?

Trei dintre oameni sunt muzicanți. Am luat o pulpă de pasăre dintr-o farfurie și sar fără talent în vreme ce mușc din friptură. Le face plăcere să vadă un om dezbrăcat prostituându-se pentru o porție de hrană și un pantalon. A dracului nație de oameni!

–        A-ha-ha-ha-ha!

Sunt beți cu toții.

–        Hai să bei cu mine, îmi zice șeful. Azi mi-am măritat o fată cu băiatu’ lu’ ăsta. Uite unde doarme! Robe, scoate-i pantalonii lu’ ăsta! Hai mă, îl duci tu în casă! Mergi acu’!

Cum mă văd îmbrăcat îl rog pe Robe să-mi împrumute mobilul. Un minut. Un minut? Da-da! Nu e semnal.

Din casă a ieșit o femeie să fumeze. E acră, scârbită, fără chef, grețoasă...

–        Cine-i ăsta?

–        Mă cheamă Rapcea...

–        Voi ați văzut ce poartă pe...? Ce-are pe el?

Pentru că nimeni nu se obosește s-o bage în seamă...

–        Tu nu vezi că ai pe tine o bluză cu țâțe? E de femeie, bețivule! Ai luat cămașa nevesti-ti!

A tras un fum adânc.

–        Ce mai hahaleră! Cine dracu-o fi?

–        N-auzi că l-a dezbrăcat Sterică și i-a luat mașina de pe el?

–        Da’ voi știți unde e Sterică? A auzit vreunu’?

–        Hai lasă-ne femeie acu’!...

–        La morgă e Sterea. La morgă s-a dus prostu’, că a decedat. Bine că a plecat Veta de-aici că treceam de la chiote la bocete.

Oamenii se trezesc deodată.

–        Unde, unde ’seși că e?

–        Dania zice că se duse la Petroșani...

–        N-avea cum, zic și eu, că mergea înspre Caransebeș.

–        Hai, nu mai stați, zise și unchiul Drăgan!

Se scoală cu toții...

–        Tu mergi cu noi!

–        Sunteți beți. Unde vă duceți cu mașinile?

–        Mergem cu mașina mea, zice femeia.

–        Și tu ai mașină?

–        Cât e-n viață, gându’ omului e mașina...

Am intrat șapte oameni în semidubă. Aproape că nu văd încotro pleacă. Se-ntoarce așa, cu farurile bătând când sus, când jos, parcă s-ar rostogoli, și... Ce fac eu aici? Simt că mă ia greu oboseala. Mă trage de pleoapa ochiului care vede. Ba nu. S-a dezumflat ceva și celălalt... Mă ia moleșeala, abia îi aud pe oamenii din jur. Și totul derapează spre paroxism... Casa mea, lumea în care stăteam a răposat metalic... S-a rupt zornăit...

E o noapte caldă de septembrie... Cineva strigă prelung a moarte... „A-aa-aa-a...!” „Gândul omului e mașina!”... Mă ridic să văd cât pot vedea. Pe-acolo trece șoseaua și eu stau aici în vale. Mașina cu oamenii aceia e în râu. Nu-i pot salva, nici nu vreau. Urc aproape de capul podului. De el s-a izbit mașina, că e praf. Întuneric... nu vine nimeni pe drum. Departe sunt luminile satului. Care sat? Sediul poliției locale „MEHADIA” e închis. Doar câinii latră. Poarta nunții încă stă deschisă. Au plecat muzicanții. „Hei!”, strig, „hei!” „Sculați-vă, că e accident mare! Au căzut oamenii cu mașina în râu!” A venit unul... altul... Îi îndrept spre locul accidentului. Nu vreau să rămân și nici să merg cu ei. Acum înțeleg unde goneau țicniții aceia. Mă întorceau la Herculane, mergeau la Petroșani... Am ieșit în partea cealaltă a satului și m-am culcat în iarbă. Când m-am trezit un câine mă lingea pe față.

E ziuă. Dimineață...

–        Tu ești Rusu mă?

E o zonă montană, aici e vale dar mai încolo e culme împădurită... Și în spate... și în față... Fac din mână unui tir. Văd că oprește... Șoferul e bulgar. Îi arăt că vreau să merg încolo...

–        Mă iei?

Știe ceva engleză, eu tot pe-atât... Ne reglăm undele. Nu vrea bani, e obosit și are nevoie de cineva să-l țină de vorbă. Nu trece chiar prin Timișoara însă mă transportă pe-aproape. Giarmata? Se uită pe GPS. „You see?” Mă lasă el aproape. Mai degrabă aș dormi decât să clănțănesc prostii. Încerc să-i vorbesc despre nuntă și de accidentul nuntașilor. Trecuse pe-acolo! E poliție! Se văd urmele derapajului și marginea de pod spartă. Să îi fie țărâna ușoară dacă a murit vreunul! Observă și el că port o bluză strâmtă, de damă. Îi spun că am luat-o în grabă. Mi-am dat seama pe drum dar nu m-am întors. Ce bine că primisem ceva de încălțat. Port 44 și, întâmplător, socrul mare avea aceleași dimensiuni, în talie și labele picioarelor. Am avut timp să gândesc la recuzita mea pierdută... Îi mai pot reproșa ceva lui Costică?

Bulgarul îmi prezintă familia, pe telefon. Patru țânci, oho! Frumoși tare! Stă în Plevna. „I-auzi!”, mă mir. Ce n-au făcut străbunii mei la Plevna!... Nu auzise de legendarele fapte de arme ale ostașilor, dorobanților, curcani, roșiori... ce-au fost. N-are în cap decât Turtucaia. Îmi sună cunoscut, dar... I-au bătut românii pe turci și acolo?... Ce contează?

–        Am fost o dată în Sofia, zic. Am umblat vreo două zile...

Era iarnă și n-am închis un ochi zilele-acelea, ca și-acum. Am fost cu partenerul meu, inspectorul Cosma. Am căutat un traficant român de arme. Era acolo, știu... Am intrat prin efracție în două apartamente. Nu era jurisdicția noastră și nici nu am vorbit cu poliția sofiotă... Nu puteam să-i spun bulgarului asta. „Am mers în excursie”, zic. „Break city?” „Cum spui!” „Și ai văzut catedrala?” „Sfânta Sofia?” Râde. Ce-am zis? „Sfânta Sofia e la turci, în Istanbul.” Aoleu! „Alexandr Nevski.” Nu. N-am fost acolo...

Trecem cu mașina pe lângă orașul Caransebeș. E o zi bună, curată. În drum văd mașini ale poliției, dar traficul nu e blocat. Trece greoi...

–        Ce transporți?

–        „Vegetable”...

Îmi arată cu mâna. Castraveți. Ce de castraveți!

O ține înainte pe șosea. 40 de km până la Lugoj. Nici o oră, îmi zic. Șoseaua curge pe valea unui râu măricel. Înainte să sosim la Lugoj, tirul e oprit și suntem invitați de un agent de circulație să ne dăm jos.

–        Te rog să deschizi ușile remorcii, îi spune în engleză șoferului.

Parcă nu m-ar vedea nimeni. Nici nu mă întreabă de acte. Aș pleca de-acolo până când nu se dau la mine. Ce-am ajuns să fac! Eu, subinspector de poliție, să mă feresc de proprii mei colegi! Mă duc la prima mașină oprită la barajul poliției. Îl întreb pe un domn:

–        Mă duceți vă rog până în Lugoj?

Omul mă privește și spune „Nu”. La ce față am... M-așez pe margine și aștept să vină bulgarul. Dar nu vine... Cred că are probleme cu poliția. Poate ascunde ceva în remorcă! Mă așez strategic să fac cu mâna. Au! Vine lângă mine o mașină de poliție.

–        Mergi în oraș, mă întreabă agentul. Urcă, te duc eu!

–        Mulțumesc.

Ce băiat bun! Îmi zice că l-au prins pe bulgarul acela cu cinci migranți ascunși între lăzile cu borcane. E o afluență pe-aici de curse cu amărâții ăia fugari că s-a umplut lagărul de azilanți de lângă oraș. Toți cer azil, imediat ce sunt prinși. Altfel sunt pasibili de închisoare că au trecut ilegal granița. Toate problemele noastre sunt provocate de ăia din vest. Acolo se trăiește confortabil...

–        Agent Cioran, agent Cioran...

–        Aici sunt, să trăiți!

–        Mergi repede să-l preiei pe principalul...

–        Te las aici, zice agentul Cioran. Uite, se vede orașul! Eu mă întorc.

Nici nu m-a privit băiatul ăla! Dacă-mi vedea fața... Mai bine o iau pe jos. Am văzut ceasul din „Logan”. E cam zece. Ah! N-am un bănuț în buzunar... nimic... Și dacă merg la Poliție ce-o fi?

Întreb și eu pe unde e sediul Poliției. Ehe! Dincolo de Podul de Fier, peste râul Timiș. Am de mers să behăi! Și sunt praf... Vizavi de Catedrala Greco-Catolică... lângă piața... N-am auzit ce piață. Merg pe trotuar cu ochii închiși. Am o metodă de refacere. Minim de efort, minim de respirație... de... De ce merg la Poliție? Să iau legătura cu băieții mei. E altceva dacă merg eu la Poliție decât să fiu ridicat de polițiști ca suspect. Sunt aproape... destul de... Mă tem de ceea ce se știe despre mine. Podul... O urâțenie cu picior pe mijlocul apei. Aglomerație... Am mers în sus pe stradă și am zărit catedrala, o biserică modestă... Clădirea Poliției, așezată lateral, îmi pare mai mare.  Parcarea cu mașini albe, intrarea... să urc treptele, deschid altă ușă în hol și sunt preluat de agentul de gardă...

–        Cu ce treburi?

–        Aș vrea să vorbesc cu șeful dumneavoastră...

–        De ce?

–        Sunt polițist de investigații și am nevoie de ajutor...

–        Da? Să văd actele!

–        Tinere, am zis că am nevoie de ajutor, altfel nu aș fi intrat aici... Sună-l, te rog!

–        Și pe cine să anunț?

–        Subinspector Dan Rapcea de la Secția 4, București.

–        Rapcea ați zis? Așteptați aici!

În loc să sune la telefon, agentul de pază pleacă. În cameră mai e o doamnă așezată la un birou cu laptopul deschis în față. Mă întorc la ușa mare de ieșire. Ceva îmi suna fals... și amenințător. Ies repede și mă duc în fața bisericii, să privesc de-acolo. A parcat o mașină din care au ieșit patru polițiști, iar aceștia intră alergând, apoi ies și intră din nou...

Am înnebunit? Ăstora li s-a pus pe mine? Da’ ce-am făcut?

–        Domnule subinspector Rapcea, aud pe difuzorul uneia dintre mașini, predați-vă domnule! Sunteți căutat de colegii dumneavoastră. Noi vă putem oferi protecție...

Să mă predau? Ce vrea să zică?

Biserica are ușa deschisă. Mă gândesc să găsesc înțelegere la vreun enoriaș, cineva... Înăuntru, nimeni. Lumina nu e deschisă dar e lumină de-afară... Ce zi e azi? Joi? O femeie de vârsta a doua vine dinăuntru...

–        Sărumâna, este vreun preot pe-aici azi?

–        Părintele paroh nu e, doar părintele diacon Nicolae Pănucean e în camera altarului... Da’ vezi că pleacă!

Bat la ușă civilizat și-mi răspunde o voce de cântăreț la operă: „Da-a-a!” Înăuntru un tânăr îmbrăcat într-o rochie... mai mult albă...

–        S-a întâmplat ceva?

–        Părinte, am nevoie de ajutorul dumitale.

I-am zis că după tot ce am trecut zilele astea el e raza mea de lumină. S-a arătat interesat de povestea mea. Un polițist căutat de poliție?

–        Am nevoie doar de un telefon mobil să-mi anunț colegii și superiorii unde sunt.

–        Bine, zice părintele. Hai să mergem afară, la biroul administrativ. Acolo îmi țin lucrurile. Acolo e și telefonul, aici nu obișnuim.

Abia am ieșit când aud strigându-se: „Uite-l!” și văd repezindu-se doi-trei tineri polițiști aflați în apropiere, bruscându-l pe preot, întinzându-se să-mi prindă brațul. Strig la ei:

–        Stați în loc! Sunt antrenat, practic de cincisprezece ani Shotokan și vă lățesc pe toți într-un minut.

Rămân blocat lângă ușa mare a catedralei. Părintele s-a îndepărtat și vorbește cu un agent principal care se apropie. Acela vine în față și spune:

–        Nu aveți niciun motiv să vă ascundeți. Dimpotrivă. Domnul comisar Badea cunoaște toată istoria în care sunteți implicat, și o să vă spună ce nu știți. Nu vă arestează nimeni dom’le!

Să îl cred?... Sunt obosit și aș vrea să îl cred...

–        OK! Ziceți băieților să se retragă!

I-aș fi mulțumit preotului dar, nu știu de ce, mi-a creat impresia că era foarte familiar cu polițiștii și probabil mă dădea pe mâna lor. Să văd ce știe comisarul!

Comisarul e un om cu mustață căruntă, de cincizeci de ani. Mă prezint:

–        Subinspector Rapcea Dan, de la..., din...

–        Să știi că am vorbit cu inspectorul Manoilă, superiorul tău...

–        Manoilescu, zic.

–        Da. Ancheta în care ești implicat s-a suprapus cu ancheta în care este angajată Poliția europeană, Europolul cum s-ar zice, și e căutată o structură, o rețea cu ramificații grele, iar dumneata ce faci? O alertezi? O faci să-și șteargă urmele?

–        Nu aveam de unde să știu lucrul acesta domnule comisar...

–        Păi nu aveai. Sigur. Deoarece există o comunicare foarte defectuoasă. Domnule... greoaie... Ajungem să ne omorâm între noi. Așa. Ești în mod vădit afectat fizic de pățaniile dumitale. O să mergi cu un agent la medicul nostru să te vadă și... îți putem oferi un pat să dormi câteva ore... După aceea om revedea toți pașii din ancheta asta.

–        Domnule comisar, permiteți-mi să vorbesc și cu inspectorul Manoilescu, să știe de mine, domnule.

–        Îi spun eu.

L-a chemat pe agentul principal și i-a zis să mă ducă la cabinetul medical. De-aici...

 

Deschid ochii și mă trezesc într-un pat metalic cu saltea pe arcuri. Stau într-o celulă... Ce au oamenii ăștia cu mine? Îmi amintesc. Medicul... Avea ochii nefiresc de îndepărtați, medicul. Oare era medic? Îmi părea că mă aflu într-un atelier de tortură. Un medic... doi medici... Mai mulți! Cu șorțuri roz!

Deschide cineva ușa cu cheia. Intră un individ cu mască medicală și ochelari. Se-ascunde...

–        Dă-te jos de-acolo! Să mergem!

Încă nu coborâsem din pat. Când m-am ridicat am simțit că se clatină casa cu mine!

–        Hai-hai, că n-avem timp!

–        Unde să mergem? încerc și eu să spun, dar cred că s-a înțeles altceva.

–        Îți zic în mașină.

Îl văd pe un gardian căzut de pe scaun, cu fața în pardoseală. Individul se încordează și pune omul inconștient cu fața în sus pe scaun. Îl și scutură de praf:

–        Să faci nani-nani! și-apoi către mine: Ce stai? „Pas allé”!…

Celula e la subsol, noi urcăm scările, apoi coborâm scările de ieșire și dăm fuga spre mașina neagră cu numere de înmatriculare străine. Acolo e șofer o femeie, însă nu aceea care venise cu mine. Demarează imediat și... și mă simt ca un om răpit. Dar nu mă reține ceva. Tipul și-a dat masca deoparte. Cosma!

–        Cosma?

–        Rapcea? Da’ cine credeai că te scoate din belea?

–        Măi frate dar nu mai știam nimic de tine. Ziceam că te-ai dat la fund, că nu te întorci în țară...

–        Ești nebun? Cum să mă dau la fund?

–        Și doamna e...

–        Doamna e o colegă. Rapcea, ești însurat?

–        Nu încă...

–        Da’ ai pe cineva?

Râd...

–        Pe mama.

Râde și el, râde și femeia... I-am văzut verigheta. E luată.

–        Unde mă duceți?

–        În Timișoara. Eu locuiesc acolo. Ia spune, mai știi ceva de Olga?

–        Iartă-mă! Cred că de doi-trei ani n-am mai văzut-o.

–        E cu mine aici, în Timișoara. Mergem acum. Are să se bucure să te vadă.

–        Cum ai aflat de mine?

–        Eu am inițiat ancheta cu falsificatorii de bani. Eu i-am găsit...

–        Care „ei”? Nu cunosc decât unul!

–        E o rețea internațională. Dar și în București sunt cinci. Cunoscuți de Interpol.

–        Tu chiar lucrezi la Interpol!

–        Ba nu. Lucrez cu Interpol. Sunt în Poliția Română.

–        Ai grad mai mare?

–        Nu.

M-am liniștit. E Cosma pe care-l știu, mai bătrân cu vreo trei ani. Și poartă o barbă scurtă...

Ajungem repede în Timișoara, ne înșurubăm pe niște străzi și doamna oprește să coborâm, după care pleacă. Mă las dus de Cosma într-un bloc cu trei etaje, chiar sus, la ultimul. A sunat și ne deschide Olga. Oh, Doamne, femeia asta nu e schimbată deloc!

–        Dan!? Tu ești, Dan? Sărmanul de tine! Ce ai la ochi? Unde l-ai găsit Robert?

–        Nu te speria dragă, nu a ajuns homeless! E în vizită la noi și am vrut să-ți facem surpriză.

Ne îmbrățișăm și eu mă scuz că am venit cu mâinile goale. „La fel îmi sunt și buzunarele”, zic. „Sunt incognito aici, dar bine bătut și jefuit.”

După ce am văzut ce bine e la terasă, am socializat cu micuța Fiona, monstrulețul lor de doi ani și jumătate. Pot vorbi cu tatăl ei doar să o țină în brațe. Olga e casnică și are în grijă copiii, iar Cosma e mereu la treabă. Azi e o zi specială. Ne retragem în colțul său, există așa ceva în apartamentul mare, izolat într-o logie, și aflu mai multe despre ancheta în care am fost implicat... Și sunt implicat. De ce oare se știa atât chiar înainte să intru ca berbecul în afacere? „Și Manoilescu știa?”, m-am revoltat.

–        Încep să cred că e implicat, are interese..., zic.

–        Și nu are?

–        Eu am luat bătaie din cauza lui?

Câte mai știe Cosma!

Povestea afacerii începe din anul precedent și nu avea încă o legătură cu România. Era externă, pleca din Serbia... A intrat pe computer:

–        Dosarul e numit „Pradina”. E o localitate măruntă din zona de nord a țării. Inițial a pornit ca o potlogărie de tip cărăușie de emigranți. Căutând, au apărut la vedere interlopii. Pare simplu, îi arestezi pe-ăștia, se stinge comerțul! Dar nu. Erau bani, erau bani mulți și simplul comerț cu marfă vie nu aducea un asemenea flux de valută în țările europene care nu adoptaseră euro. Până și în Norvegia, dar la fel în Rusia ori Ucraina. Nu vorbesc de noi.

–        Ați descoperit și voi banii falși?

–        Și tu.

–        Sorana...

–        Rățușca?

–        Ea.

–        Isteață femeie! Tu ai intrat în jocul delicvenților. În mod sigur unul sau doi dintre colaboratorii tăi fac parte din gang. Am început să îl bănuiesc pe Manoilescu, dar am deja probe că un subaltern al tău este cu ei.

–        Al meu?

–        Îl cheamă Dridu, Dricu... Pe-acolo.

–        Dicu? Nu mă omorî! El cunoștea tot ce aveam de făcut dimineața.

–        Ca să vezi! Hai să vedem cât ești tu de implicat!

–        Eu?...

Cosma l-a apelat direct pe comisarul Badea.

„ –  Să trăiți! Inspectorul Cosma... Domnule comisar ce știți de polițistul acela corupt pe care îl urmăriți? A fost prins?

–        Stai să vezi domnule inspector! Există o conspirație de neînțeles. L-am prins și a fost eliberat din carceră. Sunt implicații pe care le cercetăm acu’. Am să vă caut imediat cum îl dibuim. I-am trimis semnalmentele tuturor vămilor din apropiere. Și la sârbi.

–        Vă mulțumesc. Aștept vești bune...”

–        Îl bănuiești și pe comisarul Badea?

–        Nu. Nu vreau să cred.

–        Totuși...

I-am zis ce auzisem la polițiștii din Herculane într-o discuție cu Manoilescu.

–        Oamenii ăia ascund în mod voit situația. Implicarea unor neinstruiți în ceea ce se petrece poate zădărnici prinderea întregii filiere. Tu ai fost deviat de la o anchetă la alta astfel încât să devii oaie neagră, însă nu de ei. S-a știut dinainte ce vei face. Aproape ai căzut de...

–        De prost? Am fost dus... Să fi fost în locul meu!

–        Tati-i-i, David nu-mi dă table-e-e-ta... A-a-a...!

E urgență! Unde o fi Olga?

–        Unde-i mama?

Telefonul sună!

–        Alo! Olga?

–        Brrr! Br-br! Ua-pr-pr...!

–        Olga!

–        A ieșit?

–        A ieșit, zice David.

Cosma o apelează, dar nu răspunde: „Abonatul nu răspunde...”

–        S-a întâmplat ceva!

Apelează iar... „Abonatul nu răspunde!”

Ieșim să o chemăm pe doamna Mirea, vecina, să supravegheze copiii și fugim în fața clădirii. Unde să ne uităm? Parcă se rotește peisajul împrejur!

–        S-o fi dus la magazin...

Intrăm în market. Cosma e agitat. Spune că e polițist și caută femeia din poză... O casieră zice că n-a văzut-o azi, ceilalți n-o cunosc... Ieșim. Un om bărbos, cam boțit la aspect, îmbrăcat în zdrențe spune că a văzut-o intrând într-o mașină.

–        Unde?

Arată cu degetul.

–        Sigur?

–        Să mai văd... Ea era. Cu doi bărbați. Mașina cu doi... Unu’ i-a deschis ușa.

–        Ești sigur? a strigat disperat Cosma.

Vagabondul s-a speriat. M-a privit ca și cum aștepta de la mine să-l protejez. O fi crezut că suntem din aceeași clasă. Am uitat să cer un tricou lui Cosma...

„Ce tip de mașină?” Omul zice că nu știe, dar era neagră. O mașină neagră, încăpătoare. „N-a împins-o nimeni, a intrat singură.”

„Nu se poate!” Am plecat la Centrul de Poliție unde lucrează Cosma. A zis sec: „Soția mea a fost răpită!” Toți colegii, inclusiv șeful său, comisarul, au intrat în clocot. Cum să-și ajute colegul? Dacă e răpire va fi apelat în mod sigur. Au pus telefonul la aparate pentru a căuta locul de unde se emite. Nu au trecut zece minute și tot personalul a amuțit. Telefonul lui Cosma sună!

–        Iubitule, unde-ați plecat așa repede?

–        Olga?

–        Eu? De ce v-ați grăbit? Doamna Mirea spune că erai foarte aprins!... Nu trebuia să sun?...

Cred că ne-a salvat pe toți. A mers în alt magazin pentru mici cumpărături... E tensiune mare. Îl rog pe Cosma să-mi procure o cămașă, după care îi spun că eu aș merge în Giarmata. Oricum spre această localitate eram pornit de două zile...

Am plecat împreună cu un agent cu nume de cod Geo. Are o cicatrice în obraz. Mă uit în oglinjoară. Ochiul meu vânăt se desface, văd printre gene, iar în frunte am o rană încă roșie. Gândesc ce mutră serioasă afișez, demnă de încredere! Și n-am măcar un act să pot arăta cuiva ce reprezint, adică Poliția Română. Ah! Îmi imaginez ce-ar fi să strig: „Mâinile sus!  Poliția!” Îi ameninț cu degetul. Cred că primesc înjurături. Dar nu port oricum armă... Oare Cosma are pistolet? Puștiul ăsta e înarmat. Nu e civil.

Am ajuns repede, cu toată gloata de mașini de pe străzi. Treci prin Ghiroda și uite: Giarmata-Vii!

–        De ce-i zice Giarmata Vii? Sunt și Morți?

–        Ha-ha! Nu. Păi ce credeți? P-aicea erau vii, cu struguri. Când erau. Ce căutați în satu-ăsta mare? Peste tot sunt case. Na. Unde mergem?

–        Să dăm o tură!

Atât de aproape e Aeroportul! Oare e vreo treabă cu aeroportul în cazul ăsta?

–        Dragul meu, zic patern, există o secție de poliție aici?

Are vreo zece ani mai puțin...

–        Nu. La Ghiroda e „Poliție comunală”. Mergem acolo?

Stau puțin în cumpănă să gândesc ce aș putea spune sau întreba. Dar nu mai e nevoie. Foarte aproape oprește altă mașină de poliție.

–        Aveți nevoie de ceva? Căutați ceva? Aha! E o anchetă? a întrebat așa, ca din întâmplare un agent comunal privind atent la mine.

Pare însă evident că nu pe mine mă întreabă.

–        Domnul subinspector, a zis Geo, are un caz, dar ne-am împotmolit puțin... Așa-i domnule?

N-am vorbit cu băiatul ăsta nimic. Îl privesc pe agentul local. Nu e singur. În spate sunt doi civili. Unul zice:

–        Îl cauți pe Trepcea?

Privesc strada și casa în apropierea căreia staționăm:

–        Aici locuiește?

–        Da. Însă nu-l găsești acasă. Azi cred că e în Ungaria.

–        Mâine în Austria, zice al doilea civil.

–        S-a mai interesat de el poliția municipală și aia internațională.

–        Ce se știe despre el aici?

–        Se știe că e un interlop ajuns în Consiliul comunal. Nu e de-ajuns?

–        Vă mulțumesc, zic. Îmi poate folosi informația dumneavoastră.

După ce au plecat, Geo m-a întrebat:

–        Pe domnul Trepcea îl căutați? E consilier de la PNL.

–        Și ceilalți sunt de la...

–        De la... Nu-i știu.

Doar agentul îi e cunoscut din vedere. Despre domnul Costel Trepcea nu poate spune exact ce afaceri învârte. Vinde, cumpără el ceva. Nu are casă prea pricopsită. Și aeroportul?...

Am bătut la poartă. Am strigat. Ne latră javra din spate. Apare un om gras, alb la păr și brunet la ten.

–        Domnu’ Trepcea, întreb?

–        Ce-i mă pocitule?

–        Dumneata ești consilierul?

–        E fi-miu. Da’ ce-ai venit cu poliția? Ești și tu polițist dintr-ăla?

–        Sunt dintr-ăla, zic. Unde ducem oamenii? Am adus și banii, cum ne-am înțeles.

–        Ce ne-am înțeles? Ce spui acolo?

–        Dom’le, sunt omul lui Corban.

Bătrânul Trepcea a tăcut. M-a privit puțin consternat și a zis:

–        Nu pe mine trebuie să mă cauți mă!

–        Aici am fost trimis.

–        Ai dracu’, zice! Și-acu’ nu e Costel. Ce să fac? Mamă! Nici la telefon n-am voie să zic... Du-te la Beldiman! Ăsta te scoate. Stai aici că-l caut eu să te ia! Să nu te vadă cu poliția! Zi lu’ ăla să plece!

Am luat atâtea de unul singur! Parc-aș vrea să o mai ia și altul ca mine!

–        Geo, te rog să lași mașina pe o stradă, să nu se vadă, și vino încet încoace! Mai pe furișate, să nu fii observat.

Agentul Geo a plecat. Unde-a plecat? A plecat și plecat a rămas. Mă-ntreb uneori, eu pentru ce sunt angajat în Poliție? Pentru ce frate? Măi nu-nțeleg!

Desigur Beldiman i-a spus bătrânului că sunt unu’ de la Poliție care vrea să-l facă. De-aceea a stat atât, până s-a ivit momentul să iasă din casă.

–        Stai că vine omu’ să mergeți unde zici!

Și „omu’” a venit. Că se numea Beldiman sau altfel, n-am prea deslușit. Era o mașină atât cât să mă încapă și am fost împins cu un cuțit în șale de cel care venise. Bătrânul... Nu mai era nici bătrânul.

–        Te-ai dat de gol, fraiere! Am știut de tine din București. Dar acum nu mai scapi. Ești mort. Înghețat, turnat în beton.

–        Și puțin împușcat, zice altul.

Erau în cabină, eu în spatele furgonetei. Au pornit în viteză astfel încât nu m-am putut echilibra, dar nu puteam rămâne acolo. Mi-am adunat toate forțele să izbesc în ușile din spate. Totuși... Cineva era aproape și nu doar o persoană. Două. Ce aveau în plan n-am aflat. Am zburat afară și m-am rostogolit câțiva zeci de metri, iar când am văzut că opresc și dau îndărăt cu toată viteza nici n-am mai simțit rănile căderii. Am sărit un gard și-apoi altul, am fugit peste stradă și am intrat în altă curte, apoi, cu câinii după mine am fugit în altă gospodărie până m-am putut odihni puțin.

Stau tumefiat, marcat grav și speriat ca un om scăpat din ghearele morții... E a doua oară în două zile! Mamă-mamă! ... Ce o face sărăcuța de ea?

Trepcea... De unde știu numele ăsta? Trepcea-Rapcea... Cam seamănă. Mi-o fi rudă? Hă! Hai să nu râd, că mă iau durerile de dinți! N-am timp de stat. Mă ghemuisem dar pot fi dibuit aici. Ia să văd bine unde stau! Îmi pare că vine cineva spre mine... Îmi iau avânt să trec un gard de sârmă. Dincolo de gardul de zid al curții unde stau e casa lui Trepcea. Nu s-au întors făptașii. Alerg ca un marfar, pufăind, spre poarta omului și nu mă prind cum se deschide așa că mă cațăr pe ea și sar în stradă. De-acolo mă duc direct la Trepcea. Văd câinele că vine și îi trag un picior de îl ridic în sus și nu-mi trag suflul până nu izbesc tare în ușa casei. Nu o pot sparge. Îmi disloc umărul. Iau un fier din apropierea garajului și sparg fereastra, după aceea intru ca un taur negru, ca un diavol, înspăimântând femeile și pe tartorul bătrân:

–        Vii cu mine, îi spun! Nu gândi să mă lovești ori să leșini fiindcă te voi chinui. Nu am niciun fel de milă pentru bătrânețea ta! Mașina. Cheile mașinii...

–        N-am nicio ...

Îl pocnesc drept în nas, cade și se lovește la față...

–        Cheile...

Femeile urlă, una a încercat să mă zgârie și am pleznit-o peste față... N-am ce face! E o luptă pe viață și pe moarte. Sunt disperat, trebuie să simtă și ei disperarea...

Am avut puțin noroc aici. În garaj e o mașină de teren, 4X4. Trag de bătrân să urce și ieșim prin poartă. Înainte oprise furgoneta lui Beldiman. Nu a reușit să dea mașina de-o parte și am intrat în plin. I-am lovit și răsturnat în șanț. Airbagurile s-au umflat, dar nu atât cât să nu pot pleca de-acolo. Poate că e mai bine deoarece îl țin blocat pe bătrânul Trepcea. Într-un sfert de oră am ajuns în fața poliției. Îl caut pe Cosma și-i prezint prizonierul meu. Hainele rupte, povestea mea, modul în care ajunsesem acolo, îi surprind pe toți. Cosma zice:

–        Oare de ce nu ți-ai luat un telefon mobil de-aici? Puteam să-ți dau unul...

Trepcea a fost dus înăuntru. Un anchetator îl va lua la întrebări, dar era clar că trebuie să dăm de Beldiman și gașca. Cine e... Beldiman, dacă se numește astfel?

Cosma îl caută pe Geo:

–        Geo, unde ești? Subinspectorul nu e cu tine?

–        Nu. A intrat într-o curte în Ghiroda și a zis să plec.

–        Precis în Ghiroda?

–        Unul dintre satele astea. Nici n-am apucat să văd bine unde, că mi-a zis: Pleacă!

–        Și unde te afli?

–        La Ghiroda, la Poliție.

–        Rămâi acolo!

S-a cerut o grupă de șoc. Dar până să vină „mascații” trebuie să ajungem acolo cât mai iute. Cosma întrebase agentul șef din Ghiroda cine-i Beldiman. Beldiman? Nu știe de el... „Întrebați la primărie!” „Eu, un inspector de poliție din Timișoara să întreb o funcționară de la primăria Ghiroda? Agent principal Șonea... Șonea ai zis? Unde ai fost înainte de a ajunge șef la Ghiroda?”

–        Nemernicii!

Am descins în Giarmata după mai bine de o oră din momentul în care eu am ajuns la Poliția din Timișoara. Ce să mai fie după o oră? Le spun să luăm urmele mașinii, furgonetei. Ce numere avea? Nu-mi amintesc să fi apucat să văd dar ceva mi-a rămas totuși în minte... „Nu cred că avea numere românești.” Eu am simțul ăsta. Și mă încred în el. Intuiție se cheamă. Ajutată puțin. Văzusem ceva... reflectat. La locul incidentului se afla un echipaj al poliției din Ghiroda. Același tip care îmi sugerase, el și oamenii pe care-i transporta, să bat la poarta lui Trepcea. Era jos, se uita la poartă, cât de rău fusese strâmbată... Îl aud spunând:

–        Da’ zici că fuse un tanc! Un buldozer!

Nu era nicio femeie în poartă, doar câțiva bărbați, doi dintre ei destul de beți, de rătăciți. Ies să-i întreb de Beldiman.

–        Cum ajung la Beldiman de-aici?

–        De-aici nu se poate, mi-a zis unul.

–        Păi ce-are?

–        Ce-are – ce-are! Ăsta e bosu’ la ferma de boi și vaci din Remetea. N-ai cum s-ajungi la el, unu’ ca tine!

Cosma s-a dus în curte să le chestioneze pe femei, eu merg la polițistul din Ghiroda să-l întreb:

–        Mai știi de mine agent?

–        De ce-mi vorbești așa?

–        Ai grijă cum vorbești tu! Sunt subinspectorul Rapcea, de la... Ai mari șanse să închei cariera în poliție în funcție de ceea ce îmi spui. Eu am fost la un pas de moarte după ce m-ați informat, tu și cei pe care îi transportai despre interlopul Trepcea. Cine-au fost cei doi însoțitori?

–        Eu nu-mi amintesc și nici măcar nu știu cine sunteți, domnule... Nu v-am văzut. Credeți că nu aș ști?

–        Dar cum te cheamă pe tine, știi?

–        Nu sunt obligat să vă raportez dumneavoastră.

–        Cosma! am strigat. Fă o poză agentului că am de gând să-i închei cariera. E angajat în Poliție degeaba.

Până să vină Cosma, polițistul local a plecat. Și acum? Să mergem la Remetea?

Cosma spune că le-a speriat pe femeile Trepcea și a putut afla că afacerea cu imigranți e a nașului lor, Beldiman.

–        Și cu banii ce mai e?

–        N-ai avut banii falși, nu-i așa? Am la mine o bancnotă. Îți dau una bună și una falsă. Uită-te bine și spune cum sunt!

Discutăm în mașină în timp ce mergem spre Remetea Mare. E-aproape, dar avem timp pentru experiența aceasta.

–        Nu văd nimic deosebit.

–        Totuși, una dintre ele e mai aspră, mai rigidă.

–        Parcă.

–        Asta e cea bună.

Nu am înțeles prea bine. Îmi pare că o bancnotă – sunt de o sută de euro – e ceva mai ștearsă.

–        Se ia vopseaua?

–        Se împrăștie puțin. E vopsea mai proastă calitativ... Când sunt vechi par autentice.

Le-au pipăit și agenții care vin cu noi. Suntem patru în mașina VW a poliției. Sosim în Remetea Mare.

–        Frate, zic, mă lămurește și pe mine careva ce legătură au ăștia cu aeroportul? Totul se învârtește aici. Mai avem de mers în sus... Ce localitate e sus?

–        Sus? Dincolo de aeroport? E Giarmata.

–        Păi nu. De-acolo venim.

–        Nu, mă contrazice unul dintre agenți. Am fost în Giarmata-Vii.

–        De-aia ești încă viu, Dane! mă tachinează și Cosma.

–        Măi Robert, eu în Giarmata trebuia să ajung, fir-aș să fiu!

–        Poate ai ajuns din greșeală unde trebuie! Hai coborâți! Care ai fost la Hanul Privighetoarea?

–        A-ha-ha-ha-a! Pă’ care n-a fost?

Eu nu fusesem dar mă las dus acum. Hanul are un loc de parcare unde sunt trase tiruri.

–        Observi și tu Rapcea?

–        Ce?

–        Sunt șase tiruri. Eu n-am văzut tiruri niciodată, de când vin. Nu e drum de tiruri pe-aici. Și știi ce? Nu sunt românești.

Apare un șef de salon și întreabă:

–        Ce mai face Poliția Română?

–        E în misiune. Îl cunoști pe domnul Beldiman?

–        Domnul Beldiman? Da. Cine nu-l știe? De ce?

–        Ale lui sunt tirurile-astea?

–        A nu. Sunt... șoferi pe ele.

–        Fă-ne și nouă câte-o cafea, dacă ești băiat bun...!

Ce să fie? Mă întreb.

Cosma spune:

–        Ai văzut hârtia bancnotei? E făcută într-un atelier particular, iar bancnota în sine are 3 straturi suprapuse. Îți imaginezi cât efort, ce muncă și... câți oameni? Designeri... Măcar unul foarte bun... Să faci o matriță, să știi să copiezi în serie, să multiplici adică... E greu. Păcat că nu e perfectă! „Hello guys! Where are you from?”

Cosma știe engleza bine. El e îmbrăcat în uniformă. Când îl văd hăndrălăii de șoferi se transfigurează. Ei nu deranjează pe nimeni, nu?

–        Sincer? Mă deranjați pe mine!

Au! Ce n-aveam chef să mă iau din nou la pumni cu cineva!

Ca un făcut, apare șoferul furgonetei pe ușa salonului și se duce înăuntru, spre bucătărie. Îi zic lui Cosma:

–        Ăsta conducea furgoneta și mi-a înfipt cuțitul în spate!...

Ne-am ridicat amândoi. Cosma a zis colegilor:

–        Nu-i lăsați pe-ăștia să plece!

Intrăm pe lângă tejgheaua barului. Individul, pe care-l consideram Beldiman, e foarte surprins văzându-ne intrând după el în camera cu birouri în care se mai află doi... iar unul dintre cei doi e numitul Corban...

–        Nu vă mișcați, strig. În numele legii sunteți arestați!

Strigătul meu l-a luat și pe Cosma prin surprindere. Își scoate din buzunar telefonul mobil și-l ține ca pe un pistolet. „Beldiman” se aruncă spre mine mânuind un stilet. Prostul. Îi secer gâtul cu muchia palmei și intră fără simțire în mobilierul din spate. Ceilalți doi ridică mâinile. Răsucim fiecăruia câte o mână și îi scoatem din birou. Cosma cere întăriri urgent. Avem o mulțime de arestați...

 

Mă-ntorc cu trenul, nu cu mașina, în București. Îmi oferă o stare de tihnă, de confort, de visare... Nu stau concentrat pe condus. Se țin pasagerii de taclale? Să le fie de bine. Nu-mi pasă. Ce-ar fi să le torn și eu ultima aventură? M-ar crede?

Cosma a spus că vine mâine, par avion. Oricum toată „afacerea” zbura, de-acolo! Cum să crezi că acea masă de oameni circula, aparent legal, spre țările vestice europene? Nu toți deodată. Pe rând. Banii falși lucrați în mai multe locuri din Europa erau folosiți pentru a cumpăra acte false, bine lucrate, restul fiind rezolvat de traficanții de migranți. O asemenea rețea e greu de plătit doar cu banii acestora. Sunt organizații dinafară implicate. Să nu crezi în conspirații! Eu cred.

Am scris împreună cu Cosma raportul. Ne-a luat o noapte întreagă să-l întocmim, după ce au fost anchetați arestații. Încet-încet rețeaua își dezvăluie legături apropiate de mine, de noi, cei din Secția 4. Îl și văd pe Manoilescu inculpat, poate chiar concediat... Nu cred că intră la răcoare. Cinic ar fi să mai primească vreo tresă... S-a mai văzut! Pe Dicu însă, personal l-aș lua la palme, prostul dra...

–        Domnule, vă plac porumbeii?

Cum să o ignor pe doamna asta?

–        Pe mine mă...?

–        Da. Nu sunt ei mesagerii păcii?

Aah! Mesagerii păcii, auzi! Îmi vin în minte orele de filaj când trebuia să stau într-un loc și se găinățau fix în capul meu, pe hainele mele. Ce păsări fățarnice! Mama, care e tare bisericoasă, auzindu-mă bălăcărindu-i mă cam apostrofa: „Cum stau eu cu ăla necuratu’ lângă mine! Ptiu, piei Satano! Zi amin!”...

–        Da doamnă. Cum să nu? Ce ființe minunate!

Cosma zicea că ar reveni în București. A crescut acolo, Olga e bucureșteancă, și David e, oarecum... Poate lucrăm iar amândoi. L-am întrebat de ce-a plecat? A fost ideea comisarului Voicu. Înregistrase o discuție cu alt comisar, unul Mariș. L-am cunoscut și eu. Cum zicea? A fost „Noaptea comisarilor”! „Noaptea comisarilor”, ha! E ca un nume de film din alte vremuri... Ehe! „În noaptea aia, spre dimineață, zice, Voicu a venit și ne-a scos pe mine și femeia, de care se spunea că e spion maghiar, din ghearele bandei lui Gherase Funie. Dacă nu ajungea ne linșau bătăușii. Am fost scoși de-acolo incognito și s-a lansat zvonul că am murit... plus toată nebunia aceea infantilă... Nu știu dacă a fost vreun prost să creadă. Așa am ajuns aici, la Timișoara. Dar lumea uită, iar Funie ar fi, după urme, prin Zanzibar. Nu cred să se întoarcă din dor patriotic.”

Și de ce-mi vânduse mie minciuna aia? Că a murit și a-nviat... Oa-ah! Și mă gândesc... „De-ar fi Rățușca la fel de focoasă ca Silvia! Dintre inculpați doar pe ea aș ierta-o...” Îmi pipăi rana din frunte. A prins crustă. Are să-mi treacă în două zile...