Geaca lui de piele

 

Daniel, tânărul pe care-l plăcea Ina, era înalt, cu păr mare, o claie neagră pe cap, dar, mai ambarasant pentru tatăl fetei, avea un „cercel” în limbă și câteva tatuaje colorate pe ambele brațe plus antebrațul mâinii drepte. Un netot. Poseda un scuter și plimba rucsacul unei firme de livrări la domiciliu, nici el nu știa cum se cheamă această... Profesie!? Cum? Livrator? Zi-i așa! Transporta nu numai hrană digerabilă dar și hrană pentru imaginație și visare. Canabis și etnobotanice. Pentru treaba asta avea două liste, una cu oamenii siguri, alta cu denumirea substanțelor și efectele lor. E bine să știi ce-ți dorești!

Ce-ți dorești? Întreabă un amețit: „Ce-ți dorești frate?” „Ce mai e nou?” „Herba secularis” „Exact. Iarbafackinglaris. E bună nu?” „Vezi steluțe colorate, spirale colorate, nori colorați, vortexuri...” „Mamă-mamă! Efecte secundare?” „Îți vine să muști.” „Marfă! Pă femeia mea o cheamă Stela.” Ce-o vrea să spună?

Oamenii care-și doresc trăiri extreme, fără să iasă din bârlog, îl caută. Se simte important, câștigă ceva în plus, își permite să se gătească, în felul său, și să-și răsfețe iubita. Să-i plătească tatoo-uri impudice. „Oh, God, ce adorabil! Să pupe băiatul...”

Ina e studentă la drept. Ha-ha! La drept și se afișează cu panarama asta de om? Tatăl. Fiorosul ei tată e adevăratul motor al căutării profesiei sale. Google-ul. Să ai un magistrat în familie te imunizează. Un magistrat și un doctor. Trăiești o mie de ani... Măcar te apropii.

Fratele Inei, George, este, deocamdată, barman în Antwerpen, portul cu vedere la Marea Nordului. E un eșec total George. Își spune Gina. Se știe cu Dani. Poate s-ar iubi cu el dar nu vrea să-și deranjeze sora. Și-a cam pierdut aliații în familia sa din România. Tata l-a repudiat. A renunțat la el. Dacă mama l-ar fi apropiat, tata era capabil să o părăsească și pe ea. Sentimentele materne sunt copleșitoare. E fiul ei și nu-l poate respinge. Mama vorbește cu el, măcar atât poate să facă, și să-l vadă, online. „Băiatul meu...” Poate l-ar bucura să-i spună: „Fetița mea!”

Ina mergea la universitate cu scuterul. Și-a vopsit o meșă, din părul ei negru, verde și buzele cu un ruj roșu foarte închis. Ține la aspectul său aproape emo. E un mod de expresie temporar. Spune că e funcție de stare. Azi e melancolică. Și-a văzut profesorul preferat, de „Retorică”, îl cheamă Vlad, îi place să-i spună pe numele mic, se pare că și lui, dar e destul de uzat fizic și nu s-ar coborî să facă sex cu el, fie și pentru o notă mai mare. Doar se tachinează reciproc. Deseară e invitată, cu Dani, la clubul „Falia”, priviți ce nume, e ca un cutremur, și se așteaptă un concert al unei firme aplicate pe rock-extreme, Marion-Roast, cum ar veni „Friptura lui Marion”. Se gândea că va fi un urlet de neoprit și îi ceruse iubitului să stea departe de vacarm. Lateral. Altfel nu o deranja că vine și fosta iubită a lui Dani, Michelle, cu actualul. Și Robi, Margot, Relya și Godzilă. Cumpăraseră bere, fumau puțină iarbă și distracția continua după concert... O zi avea de trecut. O zi cu puține ev+ex, adică evenimente plus exhibiții (expoziții americănești). Una dintre ele prezenta, într-o galerie din Gangul cu Tei, lucrările unui artist anglo-pakistanez, Midday Nuștiucum, care te îmbia la prânz fiindcă expunea tot felul de mâncăruri. Unele puteau fi consumate afară la o masă. De ce-și spunea „artist”? Era o expoziție de fotografie artistică. Poze cu mâncăruri din toată lumea. Trebuia să meargă și acasă deoarece nu se putea duce la concert îmbrăcată cum era. Oamenii mai și transpiră, parfumul se evaporă... E femeie, până la urmă. Uite-l pe tată-său!

–        Ce faci tata?

Stă cu ochii în monitor, se uită pe rețele de socializare.

–        Bine păpușă. Bine că e pandemie să stăm toată ziua pe fotoliu, să ronțăim stixuri și să facem burtă. Ce mai e la școală? Toată lumea poartă măști?

–        Ei, poartă măști! A trecut valul tată! Și-apoi ești vaccinat, ce-ți mai pasă?

–        Am grija ta!

Atât Ina cât și tata consimt că au comunicat destul. Mama nu-i acasă. Mai merge prin vecini. Ea nu s-ar duce acolo nici să fie vreo urgență. O caută pe mobil.

–        Mama, unde sunt chiloțeii mei cu fluturași?

–        Păi îi mai porți?

–        Doar nu i-ai luat tu la purtare!

–        Ha-ha-ha...!

Râd vecinii! Cum să nu-i urăști? Nu-i place nici să le dea „bună ziua”. Da’ ce-i venise? Avea o sută de chiloți. S-a îmbrăcat într-o rochie roz. Deoarece e destul de rece, și-a tras pe deasupra un taior negru, din stofă. Și dacă plouă are o umbrelă mică, pe măsura poșetei sale... Roz. Singura, dar valoroasa ei poșetă roz. Poșeta are niște încrustații de parcă ar fi tatuată, cu ață gri și swarovski. Cristale mici. Da. Știu că știți.

–        Hey Dani! Nu vii? Când? Dar întârziem!

„Acum și-a găsit de lucru!” Bărbații ăștia sunt mereu neparoliști. Spun una, fac alta! Și măcar de-ar face bine! La fel era și fostul. Victor. A sunat-o ieri. Că ce mai face, că n-ar vrea să o ia de la capăt, că NU... A fost amabilă să-i răspundă. După luni de absență, hai s-o luăm de la capăt!... A stat cu nasul pe Tik-Tok și a chicotit văzând câteva clipuri. În fine, s-a auzit claxonată de Dani și a fugit afară. Iubitul ei nu scăpase de rucsac și a trebuit să îl aducă la ea în cameră. A păstrat o sticlă de apă și au fugit la club. Când au ajuns era încă lume care se îmbulzea spre intrare, lumină mare în față, mașini parcate cam alandala... Dani a lăsat motoreta în apropierea clădirii și a venit la ușă puțin înainte să se anunțe că nu se mai admit întârziați deoarece concertul începuse. Înăuntru era zgomot, mult zgomot, să te auzi era exclus. Făceai semne, citeai pe buze... Dani a mimat că merge să-și caute prietenii și se întoarce. „Stai aici!”, a făcut semn.

Uh, e o densitate neobișnuită și e prea cald! Nu are cum să se descotorosească de taior, e cam neaerisit înăuntru... Își desface sticla cu apă și bea un pic... Asta o răcorește, o refresh-ează. Îi vede părul lui Dani înaintând spre ea exact când sar în sus jerbe de artificii pe scenă. E un concert hard-core, cu tot felul de efecte pirotehnice... Ei, să fie, parcă a luat foc tavanul! Oare nu se repetă tragedia de la „Colectiv”? Un urlet cuprinde asistența și toți spectatorii se împing spre cele două ieșiri. Ina e dusă de val, nici nu poate să meargă ea spre ieșire. Simte că are să cadă și înspăimântată lovește cu sticla de apă gloata dezlănțuită de zombi. Se udă toată, de sus până jos. Vede iar părul lui Dani. E cuprins de flăcări și nu reușește să le stingă, ori nu simte... „Dani!”, strigă, „Dani!” Și el o vede, însă deodată dispare... S-a prăbușit? Își abandonează pantofii și se împinge între cei care vor să iasă. E trasă înapoi dar nu renunță. Își vede iubitul căzut, înțelege că e călcat în picioare și strigă:

–        Oameni buni, ajutați-mă să-l scot afară! A-ju-ta-ți-mă!...

Ina e dată pe spate și cade... Simte că peste ea vin alții, și alții sar deasupra... încă e loc... N-ar putea să-i ducă singură pe toți...

Când și-a revenit, era sprijinită de perete. Taiorul era rupt, și rochia... Își pierduse poșeta... Abia auzea sirenele ambulanțelor deși sunau în apropiere. A încercat să se salte pe picioare și a reușit. Mâinile o dureau, coastele... Ceva tot se rupsese acolo...

–        Domnișoară cum te simți? întreabă un brancardier.

A dat din mână. Vede cum sunt scoși oameni dinăuntru. Întreabă:

–        Nu ați văzut un bărbat înalt cu părul mare, îmbrăcat cu o geacă de piele și blugi strâmți?

Cu părul mare? Dar îi arsese părul. „Doamne, cum o arăta?” Ina a intrat în salonul groazei. Focul fusese stins. Sistemul anti incendiu funcționase până la urmă. Era o baltă de parcă intrase uraganul înăuntru. Cei mai mulți oameni fuseseră scoși de-acolo. Mai așteptau câțiva pe scenă. Erau resturi pe jos însă nu și-a mai găsit poșeta...

Afară s-a uitat după Dani dar nu l-a văzut. Scuterul nu fusese clintit din locul său. Dacă Dani pățise ceva ajunsese probabil la un spital și avea să afle. Un om a întrebat-o dacă a fost înăuntru. A confirmat.

–        Domnișoară sunt inspector de poliție. Văd că ești șocată încă. După ce te liniștești mă poți ajuta să aflu ce s-a întâmplat acolo?

Ina a dat din cap, iar omul i-a pus în mână o carte de vizită. Era târziu.

–        Domnule ofițer. Mai stați pe-aici? Prietenul meu a fost rănit, probabil grav. Nu știu unde e acum. Am venit împreună pe scuter și scuterul e aici. Vedeți?

Polițistul a dus-o acasă cu mașina lui. I-a promis că se va interesa și are să-i spună, când va veni la secție, ce este cu băiatul. Ina își pierduse telefonul, trebuia să declare pierderea chiar în seara aceea. A trezit-o pe mama, iar aceasta nu și-a putut înăbuși strigătul în noapte:

–        Ce s-a întâmplat cu tine, fata mea?

 

E o dimineață ploioasă de început de mai. La Secția 4 abia se adună angajații, cam atârnă și sunt morocănoși. Unii avuseseră program prelungit, alții sunt marcați de vremea rea. Comisarul Oarbeș nu e deloc mai binedispus.

–        Unde e Rapcea? Acasă? I-am dat eu liber? Ce dacă a stat noaptea? Noi suntem instituție militară! Avem armament! Ia dă-l încoace! Cum adică răspunde maică-sa? Sărut mâna! Băiatul dumneavoastră e întreg doamnă? Sunt șeful lui... Nu sunt căzut în cap doamnă. N-ați vorbit cu mine. Cu un subaltern... Săru-sărut mâna! Au! Asta e celebra mamă a lui Rapcea?... Amețitul și-a lăsat mobilul de serviciu acasă. Vine el.

Evenimentul nopții fusese incendiul provocat la clubul „Falia”. Se vorbea de mulți răniți dar nu se știa deocamdată nimic de victime, iar Dan Rapcea, subinspectorul secției, fusese, în mod particular, împuternicit de comisar să preia cazul. Rapcea și doar el răspundea de investigație. Avea subalterni, trebuia să-i mâne. Comisarul fusese atenționat de chestor și acesta de ministru. În fine, ministrul, he...! Vine tăvălugul de sus-sus, plus adolescentele păcătoase din presă cu întrebări de copii handicapați: S-a deschis anchetă?, Este inculpat cutare?, Aveți suspecți?... Și conchid cu toții că Poliția e idioată, iar politicienii corupți. Pe ei nu se văd.

Intră Rapcea! Ciufut, nu dă bună dimineața, nu privește nicăieri, se duce ca un gândac puturos spre cuibul lui. Se-așază, își ia capul între mâini, freacă tâmplele, zburlește părul, închide ochii și... oftează...

–        Rapcea! Te-am văzut când ai intrat! Hai la raport!

„Cine mama lui l-a făcut pe-ăsta comisar?”, mormăie subinspectorul Dan Rapcea și merge spre biroul șefului de secție.

–        Eu vreau să văd raportul. Înțelegi? Ce-a fost, ce este... Eu răspund în fața chestorului. Înțelegi? Tot ce știu este ce spune mass-media. E bine oare? Eu nu știu.

–        Păi știți sau nu știți?

–        Nu ți-e bine? Pe unde umbli? Să lași numărul de telefon personal! Dacă ai.

–        Bine. Am fost la spitalele de urgență unde sunt internați răniții, la morgă...

–        Bravos! Și în tot timpul ăsta adjunctul Ghiță și camarazii sunt bine mersi aici și joacă șeptică!

–        Am lăsat telefonul acasă și n-am vrut să mă întorc după el, să n-o deranjez pe mama.

–        Bine mă, ai o vârstă! Și acum stai cu mama ta?

–        Ei, nu mai stau acolo dar mi-e milă de ea s-o las singură.

–        Maică Precistă și Sfântă...! Hai, vino cu raportul ăla, pune-l pe mail că acu’ mă cheamă șeful!

Încă nu ieșise Rapcea din biroul lui când a fost sunat de chestorul Cristodulea. Frumoasă carieră avuseseră amândoi, atât proaspătul comisar cât și „bossul”, cum mai era cunoscut chestorul Cristodulea. Evenimentul de-aseară nu avusese amploarea celui de la Colectiv, din 2015. Fuseseră totuși câțiva morți. Câți?

–        Rapcea!

–        Trei. Trei oameni decedați și 21 de răniți. Cinci gazați, șapte arși, restul striviți. Zece sunt grav. Șapte dintre aceștia sunt adolescenți. Toți au fost identificați deja. Am și numele lor.

–        Am numele lor domnule chestor, vi le trimit imediat! Să trăiți!

„Poliția face cercetări pentru a găsi vinovații...” Și apare pe ecran doamna Costea zisă Milady, purtătoarea de cuvânt, cu un text întocmit de scriitorul „Comisariatului Central”, inspectorul Frumosu: „În urma investigațiilor s-a stabilit că au fost nereguli flagrante în modul de organizare a concertului, numărul invitaților a fost exagerat de mare, etc.”

A trecut primul val!

Când a venit Ina Petreanu, Secția 4 era destul de goală. Agentul principal aflat la „Biroul de informații”, a informat-o că domnul subinspector lipsește deocamdată, fiind pe teren.

–        L-am căutat la telefonul scris pe cardul de serviciu și, credeți-mă, am fost jignită de o bătrână, după voce! Dar eu nu sunt femeie de moravuri ușoare... Credeți-mă! Sunt studentă la Drept... Pe bulevardul Kogălniceanu, știți?

Agentul principal o privea zâmbind amabil... Puteai zice că bătrâna o văzuse, deși spunea că doar vorbiseră la telefon. A invitat-o să aștepte subinspectorul, era pe teren, da... (parcă-i mai spusese). Trebuia să se retragă la rândul său... Ina a descoperit-o pe domnișoara Donca, Sorana Donca, sau invers... Sorana a văzut-o pe... Era prea tânără pentru Dan, cu toate că niciodată nu poți ști...

–        Ce treabă aveți cu Dan?

–        Cu domnul subinspector.

–        Dan.

–        Am văzut că îl cheamă Dan, ca pe iubitul meu. Mi-a promis că îmi va spune unde se află iubitul meu. A fost călcat în picioare de mulțime în clubul Falia. Doamnă, scuterul este încă în apropierea clubului, înțelegeți? Dacă ar fi fost valid îl lua de-acolo.

–        Despre ce scuter vorbești dragă? E o motocicletă?

–        Da. De serviciu. Dar îl folosea și pentru deplasări personale... Nu. Îl folosește... îl folosește... E al lui.

–        Hai să-l căutăm, zice Sorana. Există date. Care prin spitale, care la... Încercăm să aflăm toți invitații...

–        Cluberii...

–        Sorry! Desigur. Câți puteau fi?

–        Trei-patru sute. E o sală mică.

–        Era supraplină. Uite, să-l căutăm pe listă!

A luat pozele de pe Instagram-ul Inei. Câteva erau chiar din seara incendiului. Le-au transferat în site-ul Poliției. Știau sigur imaginea tânărului și îmbrăcămintea sa.

Au început să revină oamenii.

–        Ce faci Sorry? Ce știi de dom’ inspector?

–        Nimeni nu știe de el. Nici mamă-sa.

–        Ai vorbit tu cu ea!

–        Da-a. Suntem prietene.

–        Ha-ha!

Nu. Dani nu e pe liste.

–        Slavă Domnului! Dar unde o fi?

–        Drăguță, vreau să te rog ceva. Scrie și tu, pe mobil, unde vrei, pe whatsapp, o poveste a evenimentului, cum l-ai trăit și trimite-l aici, la numărul acesta! E posibil să urmeze procese... sorry, în mod sigur vor fi. E nevoie de martori.

–        Bineînțeles, doamnă!

Sorana are 37 de ani, Ina 22, dar, îmm... Sorana, zisă și Sorry – abuzează de vorba asta, și este oricum o apropiere vocală –, nu își dorește să fie privită ca o băbăciune. O lasă pe tânără, are și altele de făcut, iar aceasta se pregătește să plece. Atunci intră în secție subinspectorul Dan Rapcea. Vede fata și-i face semn.

–        M-am gândit că ai venit deja și m-am grăbit să ajung... Uite...!

–        Mi-a arătat o doamnă că nu-i pe liste.

–        Am să te rog să vii cu mine să îl căutăm acasă. Eu nu-i cunosc adresa. Puțin mai devreme am fost la club, iar motoreta e nemișcată. Undeva trebuie să fie băiatul ăsta! Mă gândesc că sunt și dispăruți după un asemenea incident. În ce fel au dispărut, ce s-a petrecut cu ei... tot Poliția trebuie să afle. Ai cheia lui, da?

Au plecat din secție după ce ofițerul a mai băut o cafea. Se simțea un robot, avea fața plată, cu ochii mari și roșii. Sorry l-a văzut și i-a zis: „Are să-ți crape capul!” El: „Mi-e teamă să nu adorm!”...

Dani locuiește pe strada Avrig, într-o garsonieră, la etajul 8. Au intrat cum au intrat în scară, dar le-a fost imposibil să pătrundă înăuntru fără a alerta vecinii. Nu, Ina nu avea cheia. Își pierduse cheile în club odată cu poșeta. Abia achiziționase o cartelă și reconfigura vechiul smartphone...

–        Ce știți de băiatul acesta? Cum pot da de el?

Apartamentul are ușă metalică, pentru a intra e nevoie de tehnologie, să rupi șuruburile care țin butucul, ori să tai balamalele. Dar, poate că omul e în viață, undeva, la cineva...

Au plecat să-i caute amicii, Roby, Godzilă, Adolf... Da, astea sunt porecle. Nici măcar pe Roby nu-l cheamă Robert... Au ajuns la sediul firmei de livrări „Tachran”. Sunt câțiva tineri:

–        Ce știți de Daniel Stoicescu?

–        N-a venit azi.

–        Și-a luat liber?

Patronul e la fel de tânăr, are cel mult 30 de ani.

–        N-a zis că nu vine, dar nu are contract ferm. E plătit la zi de lucru.

–        Și asta e legal?

–        E perioadă de probă...

–        De când lucrează aici domnișoară?

–        Eu îl cunosc de aproape jumătate de an și era angajat la această firmă. A fost mereu.

–        Nu e legal.

–        Este, domnule polițist. Avem o înțelegere bilaterală, scrisă și semnată. Am să o caut și vi-o dau...

Nu se putea să fie ușor. Niciun coleg nu fusese azi noapte la „Falia”. Mirosea a dispariție cu final urât. Daniel este ploieștean, rudele, tatăl, că mamă nu mai are, locuiesc în Ploiești, greu de crezut că plecase... Motoreta... Au plecat să caute ceva lăsat printre crăpături. Pe drum Rapcea află că Daniel avea o sursă secundară de câștig și... băiatul procurase marijuana pentru seara aceea. De câte ori apare în poveste traficul de droguri, se modifică și mobilul și subiectul.

Când au sosit la club se făcea ordine înăuntru și în afară. Se ridicase un deal cu toată murdăria locului. Interiorul era hidos, o sală mare, cu pereți de beton, gri. Câteva uși metalice și... asta e. O fostă hală de producție a unei firme vechi. Motoreta nu mai era acolo. Cineva o luase. „Să știi că a revenit băiatul!” Ina l-a apelat din nou. Hm! „Abonatul nu răspunde...” A avut ciudatul simțământ că telefonul sună pe-aproape. Îi știa melodia, era ceva hard-rock, de la o formație de când lumea, „Star...”. Ceva cu star-ul.

A repetat apelul... A intrat în sală și în spate, atârnată de o ieșitură, a văzut...

–        Domnule ofițer, vă rog să veniți!

Rapcea întrebase cine a luat scuterul din locul său și încă nu aflase de la oamenii firmei de salubritate.

–        Înăuntru, îi zice tânăra, am văzut geaca lui Dani. Veniți vă rog! Aici-aici!

Ciudat, haina dispăruse! A privit iute în sală... Parcă ieșise cineva pe ușa din fund. A apelat iar. Auzea apelul, dar foarte încet.

–        Auziți și dumneavoastră?

A fugit spre ușa din spate. Era încuiată.

–        Trebuie să mergem dincolo!

Ce o fi auzit? Să înconjoare toată clădirea? Avea și zid. Poarta din lănci de fier legată cu lanțuri... prinse pe partea cealaltă cu lacăt...

–        Pierdem timp, zice Ina.

Însă Dan Rapcea e prea obosit. Să sară zidul... Ce vorbești? Are aproape 2 metri! Alături e altă clădire. Unde să te duci încolo? Fata a dispărut. Ar fi cazul să deschidă ochii! El sau ea e profesionistul? Rapcea și-a făcut vânt să sară peste zid. Nu-i chiar atât de înalt totuși e cam smolit. „Ah! Dacă mă vede mama! Mă blesteamă să-mi cadă mâna și picioarele și tot ce-mi mai poate cădea.” A văzut telefonul cu ecranul zdrobit aruncat între pietre. S-a uitat prin curte însă erau mai multe posibilități de scăpare de-acolo. Cineva se ascundea de el și de fată.

A apărut și Ina pe ușa altei clădiri.

–        Acesta e smarfonul, a zis.

–        Nu pune mâna! Trebuie luat cu grijă deoarece conține amprentele celui care l-a aruncat. Poate fi chiar prietenul dumitale, domnișoară.

–        Și-atunci de ce fuge de mine?

–        Probabil face trafic de droguri...

 

Dan Rapcea este obligat să raporteze comisarului. Alergase prin oraș dintr-un colț în celălalt. Oamenii săi încheiaseră deja ziua de lucru.

Comisarul a observat că ancheta în cazul băiatului dispărut putea să ducă la descoperirea unei omucideri. Un om dispăruse, la fel scuterul său, scurta de piele era purtată de altcineva... iar Rapcea nu e criminalist. Poate-ar fi bine să transfere probele Comisariatului Central. Acolo stau specialiștii.

Rapcea a gândit că poate vorbi cu prietenul său Cosma. Cosma era cooptat de un centru operațional care studia tot felul de probe și investiga situațiile în cauză. Acolo găsise un post să poată reveni în București și se liniștise deocamdată. Dar să stea în loc nu era în firea sa. S-au întâlnit la noul domiciliu al lui Cosma. Venea prima oară la noua lor casă, a cumpărat un ghiveci de flori. Ce flori? Erau roz, cu un nume ciudat, latinesc. Înainte să se dea jos din automobil, și-a scos cureaua de siguranță, a așezat lucrurile înăuntru, se concentra asupra ghiveciului când ceva a lovit puternic parbrizul. A văzut cum crapă și se face cioburi... Doar oprise, nu lovise pe cineva, nu? A vrut să deschidă ușa dar, abia o crăcănase puțin că a fost pocnit de sus cu o bâtă. Un om stătea pe mașina lui! Cum ajunsese acolo? Sărise cumva! L-a auzit pe Cosma strigând din fața porții. Individul aflat pe mașină a zis: „Ești mort gabore, ești mort, mort, mort...” Un individ cu fața mascată cum e cântărețul acela moldovean. „N-o fi chiar el? Avea un picuț de accent!” Avea și motocicletă, a auzit-o că iese din parc...

–        De unde știa că vin aici? l-a întrebat pe Cosma.

–        Știa oare? Te-a urmărit.

–        Avea geacă de piele!

–        Și?

I-a vorbit de caz.

–        S-a deschis dosar pentru dispariția tânărului?

–        Nu. Dar trebuie deschisă ușa apartamentului său...

–        Dacă e așa cum presupun nu mai găsești nimic înăuntru. Ai pierdut timp.

–        Cosma, eu n-am dormit noaptea, n-am reușit să închid un ochi toată ziua și uite, vine întunericul și eu bâjbâi pe străzi. Parcă aș fi în război să dorm pe sponci.

–        Ce sunt alea?

–        Am citit da’ nu... E o vorbă. Ceva să-ți intre-n coaste, cred, să nu te odihnești...

–        Și băieții tăi ce fac?

–        Am trei băieți. Au umblat prin spitale. Le-am zis să meargă acasă. Mai am nevoie de ei și mâine.

–        Spune-mi ce crezi că e! Povestește-mi iar cazul!

Au stat de vorbă în parc.

–        Dacă e vorba despre narcotice nu e bine să te implici. Există un departament, e treaba lor, oamenii se protejează... Ar fi bine să ții o armă permanent la tine. Mai mult... Îți expui apropiații. Chiar pe mine și familia mea. Drogații nu sunt umani, iar banii manevrați sunt numeroși. E primejdie mare pentru unii ca noi.

Cosma a fost întotdeauna mai înțelept. Dar ce putea face Dan? Se văzuse implicat fără voie. Totuși nu era prea sigur. Băiatul pe care îl căuta putea fi un simplu consumator. Sunt mii, zeci de mii... Oricâți.

I se închideau ochii pe banca din parc.

–        Hai la noi înăuntru! Îți dă Olga o pernă și îți așterne o pătură pe canapea. Mâine vei vedea totul mai limpede.

 

A văzut mai limpede în ce stare ajunsese mașina sa. Trebuia lăsată la service înainte să înceapă ziua de lucru. Costumul era înnegrit pe-o parte, pe pantalon și o mânecă. Ce proastă idee avusese, să escaladeze zidul! Putea intra prin altă parte...

A lăsat telefonul zdrobit la serviciul tehnic. Trebuiau recuperate memoriile și astfel avea o listă cu apropiații tânărului care puteau ști mai mult. S-a grăbit să ceară deschiderea unui dosar într-un caz de dispariție umană. Apoi și-a scos arma din dulapul armurăriei. Un vechi pistolet Beretta 92 cu 9 gloanțe în încărcător. Și-a pus hamul, l-a prins în teacă... Nu putea trece neobservat. Doamna inspector Ticiu l-a scuipat de deochi.

–        Ai grijă să nu te împuști în picior!

N-ar putea. E pusă piedica. Și comisarul a văzut. A găsit pe masă raportul subinspectorului și a făcut demersul pentru a deschide dosarul să fie antamată ancheta.

–        Dacă e un caz de trafic de droguri transferăm ancheta la „Biroul de narcotice”. Ai grijă de tine! l-a atenționat și pe urmă... Schimbă-ți hainele că ne faci firma de râs!

Rapcea a mers acasă, nu mai avea lucrurile la mama, le ținea în altă parte. Doar mobilul fusese uitat la ea. A mers să se schimbe și imediat a plecat să-și vadă mama. L-a avut șofer pe Ghiță. Mama l-a apostrofat:

–        Unde-ai fost ieri? M-au înnebunit toată ziua ucigașii cu care lucrezi!

–        Și unde-i mamă telefonul?

–        Sub pat, unde crezi?

Era sub șifonier. Biata mama! Ea nu are telefon mobil. Măcar știe cum să răspundă când o apelează. Încă îi funcționează „fixul”, deși îl ignoră în mod tradițional. Televizorul e viața ei. Conexiunea cu viața reală. Are și un canal preferat: România TV. Și băieți preferați... Doar al ei este împiedicat, și prost, și sângeros.

–        Ce te uiți cu ochii ăia răi la mine?

–        Nu te-am văzut ieri și mă-ntrebam ce faci!

–        Te doare-n c. de mine!

E nedreaptă uneori...

A plecat direct la Serviciul tehnic să afle dacă sunt bune memoriile. A primit un telefon valid care i-a cerut parola.

–        Tastează 1,2,3,4...

S-a văzut în telefonul băiatului. E ca și cum îți însușești un lucru străin. Tot un furt. „Ab, Aco, Al23, Amor, As, Atu... Bec, Blu... Cab, Cbl, Cec, Clb...” „Am nevoie de domnișoara Petreanu!” A sunat-o și a primit mesaj: „Nu se poate acum. Sunt la curs. Vă sun peste o jumătate de oră!” Jumătate? Parc-ar fi scris pe ea „juma de zi”. Dan Rapcea l-a apelat pe „Ab” dar nu i s-a răspuns, apoi pe „Aco”..., la fel, și apoi „Al23”... A hotărât să apeleze la Sorana.

–        Rățușco, tu ai mai multă răbdare...

I-a zis ce este cu smartphone-ul și că îi vin dracii să sune toată lista din „Contacte”. Are nevoie de nume, de date, îmm... Oare e bine să fie o voce feminină?

–        Dă-mi voie să descarc mesajele și e-mail-urile! După aceea vorbim cu ei. Îmi îngroș vocea, îi imprim... Asta e treaba mea!

Cum să nu o săruți? Este iubita lui. Mai stau împreună, când la ea, când la el... Dan nu se poate desprinde de mama, încă, iar mama lui este matusalemică... Are aproape 70 de ani!

A fost dat în urmărire scuterul băiatului. Poate se prinde ceva. Cu o seară în urmă, atunci când îl vizitase pe Cosma s-a gândit că fusese urmărit cu acea motoretă.

A zis „Cosma” și, gând la gând, a fost solicitat de Cosma.

–        A apărut băiatul?

–        Nu.

–        Să mergem să-i dăm ușa jos.

–        Am recuperat telefonul lui și deocamdată îi verificăm cunoștințele.

–        Lasă-i pe specialiști! Noi mergem să dăm butucul jos!

–        Cosma, poate nu-i mort...

Fir-ar să fie ce lent avansează tot! Rapcea s-a iritat:

–        Hai s-o facem! Îi cumpăr eu alt butuc.

Până să ajungă la apartamentul tânărului dispărut, a fost apelat de fată.

–        Aveți vreo veste?

–        Am nevoie de tine să descifrez lista de contacte a telefonului. Mergi te rog la secție și vorbește cu Sorana Do...! O ajuți și așa afli mai multe.

Au deschis ușa cu o sculă folosită în spargeri de apartamente. Nu li s-a permis să atingă ceva cu mâna goală. Doar cu mănuși. E un ogeac de burlac destul de bine mobilat dar deranjat și prăfuit, cu farfurii încă nespălate în chiuvetă. Se vede bine că toată camera fusese scotocită. Nu există calculator înăuntru. Ina i-a zis că băiatul deține un laptop. Nu l-au găsit. Totuși s-au găsit urme de droguri. Prafuri, chiar o pastilă de metamfetamină într-o sticluță de plastic. Ce e? Ce? Se vinde corect la drogherie. Uite, „capsule vegetariene”! Și nu-i prea scump... Ce nu știa Ina e că Daniel al ei avea pagini pe portaluri care prezentau etnobotanice și le înnoia frecvent. S-a făcut o listă de clienți întrebând dacă vor marfă. Ina a discutat cu Godzilă ce s-a petrecut noaptea aceea. Nu știa nimic de Dani. Îl și căutase dar nu i-a răspuns. Robi a fost la spital, Margot e arsă pe mâini și pe față. Dani nu ajunsese la ei în seara aceea... Unde să fie? Nu are idee.

Părea o zi irosită în căutarea tânărului dispărut. Asta până pe seară...

 

–        Liță, tu ești?

–        Da tanti, mi-am tras o geacă nouă. Are și buzunar de șmarton. Ia! Când mă suni îmi bate inima!

–        Bă, da’ tot cu pantalonii ăștia! Geaca e ca nouă, dar pantalonii? Ți se vede curu’ gol prin ei.

–        Ne! E-e! Așa e moda!

Femeia râde strident.

–        Ai luat-o de pe mort? întreabă.

–        Ce spui? Am muncit pentru ea. Am cumpărat-o tanti.

Liță are 23 de ani și e puțin handicapat locomotor, dar și mintal. Femeia e vânzătoare de alune, semințe de tot felul, ceaiuri... Vinde și semințe de floarea soarelui și de dovleac, prăjite de ea. Nu le cântărește. Le oferă „la ochi”. Au alt gust față de cele preambalate. E seară și cum vremea e rea nu are clienți. Doar Liță se fudulește pe-acolo. Vine și Marin zis Moacă. Un bătrân om al străzii cu o față... Are și mâna în ghips. Susține că l-au luat la bulane pe spinare și i-au rupt mâna niște polițiști. E beat.

–        Mi-a dat bani să tac, zice. Cinci sute de lei...

–        Ce-ai făcut cu banii?

–        I-am băut cu lăutar...

–        Doamne-Doamne! Nu vezi în ce hal ești panaramă bătrână?

–        Ce să fac eu cu ei? Cine e ăsta? Nu e...? Aia e haina mea! Că am câștigat-o...

–        Eu am cumpărat-o. N-am vândut eu plicuri cu plante tanti?

–        Nu. Ai loat-o dă la mine, loază! Banditule!

–        Băieți, strigă femeia! Băi oameni nebuni! Furdui, Furdui! Vino repede că ăștia îmi sparge vitrina!

Până să vină Furdui s-a apropiat o mașină de poliție. Polițiștii și-au pus sirena exact înainte să oprească. Prima a ieșit o femeie polițist. Apoi bărbatul. Ce era acolo? „Tulburarea liniștii publice” în toată splendoarea ei. Te năpădește fericirea când surprinzi un flagrant!

–        Ce se petrece aici?

Femeia are vocea prea mică. Se cere o trompetă mai impunătoare. Oamenii încă se trag de haine.

–        He-ei! Despărțiți-vă! Ia-l mă de-aici, du-te-ncolo!...

–        Nu mai da în mine domnule polițist că te raportez!

–        Pe cine raportezi mă? Nu tu te-ai încăierat și îi trăgeai pumni copilului?

–        Nu e copil...

Liță are față de copil. Își trage geaca în jos. E o geacă de piele autentică! Nouă! Oamenii străzii nu au ceva nou decât dacă fură.

–        Mi-a furat haina!

Aha!

–        Ia urcați voi în mașină să discutăm la secție!

–        Lasă-i mâncați-aș că nu ți-a făcut nimic!... zice zgomotos Furdui...

Nu se poate. Polițista îl împinge în mașină pe tânăr, iar polițistul trage de bătrânul Moacă:

–        Au! Au! Mâna mea!...

S-au calmat în mașină. E liniștitor să vezi orașul îngălbenit de lumini reflectate în asfaltul ud. E un galben selenar, o culoare de sfârșit de lume... Cine simte mai acut sfârșitul lumii decât omul străzii? Polițistul? Pentru el este un continuu început.

Secția 15 Poliție. O casă cu etaj în fundul aleii. I-au împins înăuntru pe boschetari.

–        Ce e cu ăștia?

–        Se încăieraseră pentru geaca asta de piele. Vedeți și dumneavoastră ce e cu ea. Cred că e furată.

–        Acu’? La ora asta? Ia să vezi! Marin Mutră! Ce e cu tine pe-aici așa devreme?

–        Nu e așa devreme. Ne-a luat șefu’ din stradă. Eu n-am nimic cu nimeni.

–        Da’ ce-i cu geaca asta? Cine v-a dat-o?

–        Am cumpărat-o de la Roșcatu! I-am dat cincizeci de lei.

–        Și de unde aveai banii? l-a întrebat delicat domnul agent principal pe Liță.

–        Am vândut plicuri cu plante.

–        Cui?

–        Mi-a dat tanti Furdui adresa...

–        Cine-i asta? l-a întrebat agentul principal pe agentul de stradă.

–        O vânzătoare de Plafar.

–        Și tu ce-aveai cu el?

–        E geaca mea. Mi-a furat-o Roșcatu.

–        Da? Și de unde o aveai?

–        Am câștigat-o. Mi-a aruncat-o unu’ din mașină.

–        Cum ai câștigat-o?

–        M-am bătut cu Mortu pentru ea.

–        Acum totu’ e limpede. Ai reținut ce fel de mașină era?

–        De-aia de 4x4. Mare.

–        Îm! Ce firmă?

–        N-am avut când să văd...

–        Bine. Plecați! Ăsta a cumpărat cinstit haina. E a lui. Socotiți-vă cu Roșcatu.

Abia plecaseră „oamenii străzi” că agentul principal s-a deșteptat un pic:

–        Bă agent Spânu, parcă primisem noi poze cu un dispărut azi la prânz? Și nu avea ăla o geacă asemănătoare? Ia să mai vedem o dată!

S-au uitat pe monitor și au constatat că e identică.

–        Fugi și adu-i înapoi! Mama lor de borfași! Cică le-a aruncat-o cineva din mașină! Op și-așa!

Agentul s-a întors repede. Boschetarii se făcuseră nevăzuți. Era așa târziu și cine știe cât s-ar fi întins peste program! „Îi luăm mâine!”

Deodată s-a recepționat un „apel de urgență” că în perimetrul lor s-a petrecut un accident de tramvai. Declarații, chestii... Cei doi au urcat din nou în Loganul alb și s-au uitat pe tabletă. Programul arăta locul și pe urmă drumul cel mai scurt. Dom’șoara agent e spirt în treburile-astea! Au ajuns după ambulanță. Paramedicii luaseră un cadavru din drum. Vatmanul încă era în stare de șoc:

–        Aide mine! Am să visez nenorocirea asta un an de-aici înainte! S-a zis cu somnul meu!

Pe parbriz rămăseseră urme imprimate din fața celui accidentat. Amprenta feței!

–        Și ochiul! Spune-le să ia ochiul de-aici! Doamne! Ce viteză aveai omule?

–        Mergeam încet, mergeam încet, dar a venit el în față ca Tarzan pe funie! Și s-a strivit de fața mea! Au...! Dacă se spărgea geamul muream și eu de frică!

Domnișoara a aflat unde merge ambulanța cu corpul celui declarat decedat. La IML, desigur. Au înțeles că murise chiar Liță. Ce se întâmplase? Tramvaiul circulă la distanță de clădiri! ... Geaca!

–        Mai e geaca pe el?

–        Nu știu, că era acoperit de tot.

L-au întrebat pe vatman, dar omul nu văzuse decât ochii și fața care se scurgea pe parbrizul tramvaiului... Agentul a plecat chiuind sirena după ambulanță. IML-ul e la doi pași. Este de neînțeles cât de repede se desfășoară lucrurile când ar trebui să fie lent și invers, nu știu dacă înțelegeți! A ocolit clădirea, a întrebat unde intrase ambulanța, s-a răstit la portar că e urgență... și, natural, a ajuns după ce fusese pus într-un dulap rece și urma să fie autopsiat mâine. „E îmbrăcat cu geacă de piele?” „Nu mai e îmbrăcat cu nimic.” „Hainele i-au fost scoase. Sunt păstrate într-o garderobă specială. După ce se curăță trupurile decedaților sunt îmbrăcate.”

–        Vreau să știu unde e geaca de piele. E probă într-un dosar.

–        E nevoie de hârtie oficială.

–        Dar este, doamnă? Există acea geacă?

–        Nu știu.

Suntem surzi și orbi... uneori. Dialogul surzilor pare uimitor tocmai celor total lipsiți de auz. Unde bat?... Ușor. Într-o ușă.

 

Poc-poc-poc!

–        Bună seara.

–        Intră Dan, te rog. Robi și-a găsit să se radă acum. Servești un fursec?... Am să te las. Copiii sunt la masă...

–        Mergi, mergi, vezi-ți de treabă! Aștept aici.

Dan Rapcea gândește la casa lui Robert Cosma, prietenul său. Cu etaj, curte, tot-tot, zicea că a găsit-o la ofertă. Cât o fi fost oferta? Poate că el a primit o mărire salarială. Nu discutaseră prea multe de când s-au despărțit în Timișoara. Nici de când stă pe-aici. Nu muncesc împreună.

A văzut că vine foarte fresh la ora asta de seară, parcă ar fi fost invitat la teatru. La teatru? La teatru, da, tot un teatru și nebunia asta...

–        Am vorbit cu inspectorul Istrate de la Secția 15 și mi-a zis că geaca de piele e la IML. Ce-am putea găsi în ea?

–        Probabil nimic. E bine să aflăm traseul ei.

Au mers noaptea cu o hârtie semnată de procuror că haina aceea este necesară într-o anchetă. O anchetă care putea elucida și misterul morții acelui boschetar nefericit. Erau presați de timp...

De câte ori ajungi la orele nopții în clădirea IML, când auzi scârțâind ușile, zdrăngănelile dulapurilor, ecoul, este ecou mai ales noaptea acolo și vezi oamenii... Oare n-or fi morții care trec pe-alături...? Mă, toți sunt vineți! De la neoane... De la... hm! pereți...

Au primit haina ambalată în plastic și au aruncat-o pe bancheta din spate. Cosma avea birou la Inspectorat, undeva pe Ștefan cel Mare. Lângă Circ.

–        Trăiți dom’ inspector principal!

Subinspectorul Rapcea nu știa că tovarășul său Cosma fusese avansat. Și la „Operațiuni Speciale”!

–        Fir-aș!

Nu era nimeni în birou, au trântit geaca pe o masă și au scotocit-o. În interior au găsit „substanțe” într-un plic. Probabil fuseseră mai multe și bietul Liță, le gustase! Au încercat să revadă „filmul evenimentelor”.

Când a zis Inei că merge să-și găsească prietenii, Daniel Stoicescu Dispărutul, s-a dus spre clienții pe care-i căutase în prealabil. Deoarece s-a produs incendiul a încercat să revină la locul unde se afla iubita și a fost dat jos de valul panicaților. Ce s-a întâmplat cu el cât a fost leșinată Ina? Un lucru au înțeles, a fost scos afară. Putea fi scos și prin spate. E o ușă acolo. Prin spate, în curtea plină de dărâmături...

–        Nu am simțit duhoare de hoit.

–        Era bine să ducem un câine.

–        De ce nu am gândit astfel măcar un pic? Nu m-a dus capul!

–        Probabil nu e un caz de crimă... Individul care l-a scos din mulțime, constatând că e mort, l-a lăsat pe undeva dar i-a luat geaca și mai apoi scuterul. După... te-a văzut căutând, te-a urmărit și te-a amenințat...

Au lăsat speculațiile pe a doua zi.

Cosma i-a spus lui Rapcea că va cere detașarea lui până vor rezolva cazul. „Te iau la mine definitiv”, i-a mai zis.

Când a ajuns acasă subinspectorul Dan Rapcea era dezamăgit de toată povestea în care se afla implicat. Nu se simțea băiatul bun și clar la cap. Dacă era o bandă de traficanți de droguri? Putea să fie, nu? E pe lista lor deja...

Sorana îl aștepta în pat.

–        Ar trebui să asculți ce am vorbit cu contacții băiatului. Ina cunoaște câțiva dar cei mai mulți sunt necunoscuți. Unii par interlopi.

–        Ancheta a fost preluată de „Operațiunile speciale”. Știi că acolo e angajat Cosma?

–        Inspectorul Cosma?

–        Inspectorul principal...

–        Dane, voi n-ați întrebat de omul ăsta și acasă, la părinți. Am vorbit cu fratele și e în Spania. Zicea că n-au comunicat de-o lună. Tatăl nu mi-a răspuns.

–        Nu. Și-ar fi căutat iubita.

–        Probabil are motive să nu o caute. Mobilul lui e la mine.

–        Nu. Au trecut deja trei zile...

Dimineața... Sorana este matinală. Mereu se trezește mai devreme, prepară micul dejun, îl scoală cu un sărut... Ah!... Îm-m-m!... De-ar fi la mama! „D-aia ne omoară ticăloșii! Că toți puturoșii sunt angajați la poliție!” „Mama! Ce-o face sărăcuța singură acasă?” Rapcea s-a ras și s-a spălat pe dinți apoi s-a echipat în uniformă. Azi iese primul din casă. L-a sunat pe Ghiță să-i spună că întârzie deoarece merge la Inspectorat. Nu vrea să-l anunțe el pe comisarul Oarbeș. Deschide ușa, iar când vrea să o închidă... Cineva scrisese cu un spray de vopsea roșie, mare, pe ușă dar și pe zid: GABORE, A TRECUT MOARTEA PE LA TINE.

 

Dan Rapcea l-a apelat pe inspectorul Cosma și i-a zis de ce întârzie. Trebuie să o conducă pe Sorana la Secție. S-a uitat bine în jurul blocului, pe străzile apropiate, i-a dat ocol... Oare nu are vreun emițător pe Loganul lui spart? Le-a zis experților să caute.

Când a auzit ce s-a întâmplat, Cosma a cerut protecție atât pentru prietena și mama lui Rapcea cât și pentru familia sa. Încă nu știau de ce să se ferească.

–        Mai ai afaceri cu comisarul Cristodulea?

–        Cu bossul? Bossul e chestor acum.

–        Serios? Și eu cum de nu știu?

–        Dar de Oarbeș știi?

–        Oarbeș, cel din banda lui Funie?

–        E șeful meu, comisarul Oarbeș.

Cosma s-a scărpinat în vârful capului. Cu mâna stângă, ținea încă mâna dreaptă pe volan... A parcat mașina sa aproape de clădirea fostului club. Era mașina lui personală. Un Opel Astra, destul de nou. Îl informase pe Rapcea că bunăstarea familiei se datora Olgăi, după ce își moștenise bunica.

Rapcea a fost anunțat de agentul principal Ghiță că s-a găsit scuterul verde pe care îl căutau. Era tras pe o stradă în cartierul Berceni. E o zona cam tulbure. Pe strada Prisaca. Sunt vreo doi oameni la filat. Au instalat o cameră pe un stâlp de electricitate. Să vadă cine umblă pe-acolo.

Berceni?! Au mers la Secția 15 să vorbească mai mult cu inspectorul și oamenii lui despre întâmplările de-acum o noapte. Atunci au auzit de ceilalți oameni ai străzii și de comercianții care îi foloseau. Li s-a părut că acel „Roșcatu” poate fi un pion. Părea cunoscut în zonă. Doar polițiștii nu-l știau.

Când au sosit la magazinul soților Furdui, unul civil, celălalt în uniformă, descinderea lor părea mai serioasă decât să fi fost amândoi cu uniformă. Pistolul lui Rapcea era la vedere însă oricine își putea imagina unde-și ține polițistul civil arma. La spate, în pantalon, o țin răufăcătorii. Polițiștii au întrebat femeia ce s-a întâmplat aseară în magazinul lor.

–        Era afară, a zis femeia. Afară s-a-ncăierat Liță cu Marin Moacă.

–        De ce?

–        Păi nu știu. Zicea dă giacă.

–        Știi unde-i Liță acum?

–        Auzii că muri.

Atunci a apărut bărbatu-său.

–        Taci fă!

–        Mă-ntreabă de Liță.

–        N-auzi fă să taci?

„Ceva e în neregulă pe-aici!”

–        Dumneata ești domnu’ Furdui, constată Cosma. Eu sunt inspectorul principal Robert Cosma.

–        Să fii. Și am avocat. Nu poți...

–        Pot ce vreau. În cinci minute aduc zece oameni să scormonească tot în căutare de droguri. Și ce crezi? Am să găsesc?

–        Crezi că faci tu ce vrei?

Furdui și-a sunat avocatul sau ce era, iar Cosma a cerut mandat de percheziție la magazin și în casa soților Furdui.

–        Acum. Vă rog domnule procuror. E vorba de droguri de mare risc.

–        Uite-uite, strigă Furdui! Da’ poți să vorbești cu domnul avocat?

–        De ce să vorbesc? Nu are nicio putere un avocat într-o anchetă națională, cu victime și trafic de droguri.

Furdui s-a înmuiat.

–        Haidem să vedem ce vrea!

–        Vreau să știu de unde să-l iau pe Roșcatu.

–        Cine e fă Roșcatu?

–        Păi nu e d-aicea. E... unu’ de-i zice așa.

–        Cine-mi spune unde-l găsesc? Înțelegeți că tot dau de el, fie că îmi spuneți ori nu, dar voi o încurcați grav pentru obstrucționarea anchetei. Dacă din cauza voastră întârzie ancheta eu vă dau pe mâna procurorului de caz. Cel puțin unul poate ajunge în pușcărie.

–        De ce nu-l întrebi matale pe Moacă. Ăla zise că i-a furat Roșcatu nu știu ce.

–        Moacă unde se află?

–        E la ruină. Stă împreună cu alții. Doarme-acolo.

Au venit alți colegi ai lui Cosma cu un mandat de percheziție. Ce să caute? Etnobotanice interzise.

Cosma și Rapcea s-au dus spre ruinele din capătul străzii. Erau clădiri vechi aparent în reparație dar abandonate. Să intre acolo era periculos de aceea au strigat:

‒ Moacă, ești în casă?

Nu e nimeni în casă. Au insistat. „Ești acasă?” Nu s-a auzit nimic au intrat acolo să vadă. Sunt pânze din resturile de folii plastice, de păianjen, resturi de cărămizi și beton, praf... Acolo pare să fie WC-ul și culoarul... Să urci, să cobori, să mergi înainte... N-ar fi insistat. Să se despartă. Au găsit înăuntru și locuri pe care au stat oameni, unde se făcuse foc... Dacă n-ar fi fost o casă, puteai gândi la grotele preistorice. Era și grafitti, natural! Natural!? Nu.

–        Pute-a căcat peste tot. Cum să trăiești aici? Auzi și câini?

–        Sunt câini? Parc-ar scheuna unul! Moacă! Unde ești bă?

S-au despărțit. Era bine să termine repede... Poate nu-l căutau la locul potrivit... dar pe Moacă l-a găsit Cosma. El trebuia să fie. Era ghemuit, acoperit cu o pelerină de plastic. Nu îmbrăcat. Cineva pusese plasticul deasupra. Marin Moacă era mort. Au chemat urgența să-l ducă de-acolo. Mirosea a hoit deja. Nu au vrut să vadă mai mult. Au aflat în schimb că la Furdui se găsea ceva „marfă” interzisă. „A lăsat-o careva. Nu vinde Furdui d-astea.” Sus cu ei și hai la interogatoriu!

Li s-a transmis repede că Moacă, nu i se cunoștea identitatea primară, murise probabil din cauza unei lovituri la cap. Lovitură cu un corp dur, posibil o rangă de fier. Nu ajungi criminal decât dacă te-ai dezechilibrat psihic, ești disperat ori ai interese financiare importante. Omorârea din culpă sau în legitimă apărare te scot din rândul ucigașilor. Dar Dumnezeu... te iartă?

„Doamne iartă-mă!” E sigur. Dumnezeu îi iartă pe toți pocăiții. Dar oamenii? Oamenii nu uită decât de la optzeci de ani încolo...

Marfă interzisă? E interzisă doar de lege. Câtă vreme are clientelă... nu? e o marfă ca oricare. „Cine e Roșcatu?” „Nu știu.” „Spune coană... !” „Au! Nu mă-ntreba pă mine că îmi zmulge ăia capu’ dă pă umeri.” „Intri în programul de protecție...” „Cine mă protejează? Voi? A-ha-ha-ha! Mă faci să mă râd.”

–        E organizație mare?

–        O fi... Mare.

–        Și sunt implicați polițiști? mai vru să știe Cosma.

–        O fi.

Femeile cedează la un pic de spaimă, dar bărbații nu se lasă momiți. Să nu spui de o mie de ani în temniță că nu cred. Cine a stat mai mult de trei pentru o condamnare de zece? Vreunul fără proptea. Dar și trei ani sunt mulți! Ies și criminalii cruzi la trei ani dacă se consideră recuperați. Și pe unul dintre ei, cu nume de cod Birău, Furdui îl cunoaște personal. Amândoi au fost voluntari în armată și au ajuns să se chinuie câteva luni într-o închisoare din Sahara. De-acolo se știu mai bine. Întorși în țară, după detenție, fiecare s-a dus pe drumul său, până într-o zi... Au tot trecut anii de-atunci... Șase-șapte... După 2013 oricum... Birău fusese în pușcărie înainte de voluntariat. Omorâse un om în urma unei tâlhării de grup. Primise 25 de ani și a stat doar 3. Cum e posibilă o asemenea inginerie? Salvase viața unui gardian, se pusese în pericol pentru el... A fost de-ajuns să se revadă crima lui și să fie interpretată cum a vrut avocatul... După aceea s-a înrolat, a stat pe timpul iernii în Sahara și... Birău a intrat repede în afaceri. Un om ca el nu e prost să învețe o meserie obișnuită... Avea fizic, putea fi bodyguard. Furdui l-a revăzut când devenise deja patron al unei asemenea firme... Avea mai multe. Un tip mare cât casa! „Nu vrei și tu să te aranjezi, muhaia? Nu te vezi de prost ce ești!”...

Birău a ajuns senator de România. E om de bază la partid și are ce vrea azi. Și-a schimbat și numele, și tot. E curățit, are studii, faimă... Om „făcut”! Și câți or mai fi ca el?...

Asta e povestea justificativă a lui Furdui. Vrea să spună că are „spate”. Nimic despre crime, criminali, traficanți, mânării...

Ca oricine se ocupă de investigații, polițiștii ori jurnaliștii au surse de informații dinafară. Cei ce aud, ori frecventează. Cosma îl știe pe unul, Ion Roată, pe care nu l-a văzut în viața lui. Îl știe doar din vorbe. O dată l-a contactat printr-un cetățean arab arestat acum cinci ani, poate. Un tip prețios...

I-a zis lui Rapcea.

–        Îl cunoaște ăsta pe Birău?

–        Eu așa zic.

Cosma l-a apelat pe individul arestat câțiva ani înainte și a așteptat. L-a căutat o voce feminină:

–        Agenția imobiliară „Palmira”. Vreți să vindeți, să cumpărați...?

–        Îl caut pe domnul Ahmad.

–        Cine sunteți?

–        Numele meu e Robert Cosma.

–        A! Domnul inspector? Acela chipeș?

–        Dumneavoastră sunteți?...

–        Aniela. Aniela Ahmad.

–        Încântat de cunoștință... Ah, sunteți soția?

–        Da. Mohamed nu mai e. A decedat acum două luni și jumătate.

–        Vai! De la ce i s-a tras, doamnă?

–        A căzut rău. De la etajul zece al unei clădiri.

–        Cum se poate?

–        Nu știu. Când prezenta un apartament... Nu s-a sprijinit de balustrada balconului și s-a dus în gol...

–        Îmi pare nespus de rău. Doamnă, am nevoie de o informație și e posibil să mă ajutați dumneavoastră. Doresc să iau legătura cu un prieten al său numit Ion Roată.

–        Roată...? Nu știu. Mă uit prin listele lui cu telefoane sau cărți de vizită și vă sun.

–        Mulțumesc.

Între timp l-a apelat Ghiță pe Rapcea:

–        Gata, l-am prins pe-ăla cu scuterul! El zice că l-a împrumutat de la un prieten. „Cum îl cheamă pe prieten?” Zice: „Nu pot să vă zic!”. I-am tras o palmă de i-a zburat o lentilă de contact din ochi. „E acu’ tre să-mi plătiți lentilele de contact, zice. Sunt speciale și vă costă vreo mie de euro.”. Îmi vine să-l toc în picioare!

Rapcea l-a potolit și a promis că vine degrabă la secție. A mers cu Cosma. Secția e în bloculețul acela de pe strada Neculce. De obicei e-o liniște de-ți vine să pui muzica tare ca în adolescență. Dar sunt oameni fragili la cap! În drum a sunat la „Service”:

–        Ați curățat mașina de emițătoare băieți?

–        E „clean”. I-am schimbat geamurile, am dat-o și la spălat.

–        Mersi. O să vin s-o iau.

L-a recunoscut imediat cum a dat cu ochii de el.

–        Tu ești Roșcatu?

–        Da.

–        Ești suspect în două crime, băiatule!

–        N-am făcut nimic, să mor...!

–        Umbli mascat, pe mine mă hărțuiești... Nu mai ieși din pușcărie. Rămâi pe viață acolo!

–        N-am făcut nimic nene, n-am făcut, să mor eu!

Rapcea s-a simțit jignit să fie numit „nene”. Cu cât e mai bătrân ca băiatul acela? Măcar să-i fi zis...

–        Domnule, nu nene! Domnule subinspector...

Cosma a fost apelat de doamna Ahmad.

–        Domnule inspector e posibil să ne întâlnim într-un loc mai retras?

–        Doamnă, sincer, nu știu unde e sediul agenției...

–        Veniți la bistroul Lucia, pe Racoviță, la intersecție cu bulevardul Obregia? Vă aștept acolo într-o jumătate de oră.

Unde e? Se uită pe hartă... Mașina... „Unde-am uitat mașina?” Ar trebui să traverseze centrul. „Îmi ia o oră!”... Intră un agent în fugă...

–        A luat foc în intersecție o limuzină neagră. Care vine să izolăm locu’? S-a chemat pompierii!

–        Ce limuzină, întreabă Cosma? Eu am lăsat mașina aproape de intersecție...

–        N-aș putea să vă spun.

A fugit acolo. Mă, ești nesănătos la cap?! Opelul lui ardea...

„Am să-i distrug p-ăștia! Am să-i distrug, mama lor!”

–        Măcar să nu se știe că este mașina unui ofițer de poliție! Declarați un nume fictiv!

Trebuie să ajungă la bistroul acela. E dincolo de centru și nu poate ajunge la timp nici cu o mașină de poliție cu semnale de alertă.

Și-a lăsat mașina particulară să ardă. I-a zis lui Rapcea să vadă ce e și el a plecat cu un agent.

Doamna nu-i mai răspunde.

–        Trebuie să ajungem repede!

Apelează iar, însă doamna nu răspunde nici de data aceasta... Se simte ca un emisar al Răului. Să nu fi pățit ceva!

Când a sosit, în fine, trecuse mai bine de o oră. S-a dus la dracu’ renumita punctualitate a Poliției române! Poate muri omul de zece ori! Doamna Ahmad nu mai e acolo.

–        A venit aici o doamnă în doliu acum vreo oră?

–        O doamnă în doliu? N-am văzut aici.

A fost chemat de barman.

–        Trebuia să vă întâlniți cu patroana?

–        Doamna Ahmad.

–        Da. V-a lăsat un plic.

Cosma a ieșit repede privind precaut în jur. Lăsase agentul să aștepte în mașină la distanță de locul întâlnirii. El era îmbrăcat civil, celălalt nu.

Când a revenit la Secția 4, mașina lui fusese stinsă. A rămas un timp să-i salute moartea. Era doar schelet! „Trebuie să existe vreo cale să recuperez pierderea.” „Doamne, putea să-mi fie familia înăuntru!”

Acum, hai să ne privim adânc în ochi! Oamenii vor să reușească în viața aceasta, iar caracterele tari vor să se impună. Cum? Asta e funcție de ofertă. Ce oferă... Lumea. Legile protejează marii infractori niciodată incapabilii, iar infractorii mărunți sunt vânați de Sistem. Roșcatu. Își rodea unghiile cu dinții și scuipa resturile pe sol. Telefonul îi fusese luat.

Dan Rapcea a întrebat-o pe Sorry ce spune telefonul Roșcatului.

–        În primul rând ar trebui să-i cunoști numele real. Îl cheamă Aaron Stoian.

–        Aron?

–        Cu doi de „a”. Are un trecut prin case de copii și de corecție…

L-a întrebat pe băiat de ce luase scuterul din fața clubului „Falia”.

–        E al meu.

–        Nu e al tău. E al unui băiat numit Daniel Stoicescu. Ce știi de Daniel Stoicescu?

–        Nu-l cunosc.

–        Ai fost când s-a produs incendiul în Clubul Falia?

–        Am fost.

–        Geaca de piele a cui era?

–        Care? Păi n-am eu geci de piele?

A venit și Cosma. S-au privit amândoi, Cosma și Roșcatu, iar ultimul. simțind mânia celui dintâi. a strigat:

–        Vreau să-mi chem avocatul! Să vină avocatul meu, domnul Lascu...

–        În ce țară ești tu, criminalule? În țara filmelor, în America? Îți scot toți dinții din gură, nenorocitule! Îți rup gâtul!

Brusc, s-a deschis ușa, iar înăuntru a pătruns comisarul Oarbeș.

–        Domnul inspector principal... Da’ ce mai onoare! Aveați de gând să anchetați un suspect în clădirea aceasta? Dom’le, trebuia să treci pe la mine! Rapcea, nu aveai tu o datorie să mă anunți? Știți cine e băiatul acesta? Aud că vreți să-l torturați!

–        Să-l torturez? a zis repede Cosma. Te-am speriat băiatule? Nu. Îl iau de-aici. E arestatul meu.

–        Am vorbit cu domnul chestor și rămâne aici. Are dreptul la un avocat.

–        Cu bossul?

–        Dom… le… Arată-mi ordinul care zice că preluați cazul!

Modul în care s-a implicat comisarul Oarbeș, i-a creat automat suspiciuni inspectorului Cosma. Toate hârtiile care-i confirmau ancheta arseseră cu mașina sa. A căutat Procuratura și secția de „Cazuri speciale” de la Inspectorat. Rapcea fusese chemat în biroul comisarului, iar când a ieșit de-acolo a spus că Oarbeș îi ceruse să-și caute de lucru la altă secție, ori să plece din Poliție. A fugit spre Service să ia mașina înainte să-i fie retrasă. S-au dus amândoi la Inspectorat. L-a apelat pe numitul Ion Roată. Individul îl știa, îi notase numele. I-a zis așa:

–        Dom’ Cosma? Acesta e numărul la care răspundeți de obicei?

–        Da.

–        Bine. Vă caut.

Oare-ar trebui să știe cine e individul? Nu-i place să apeleze o umbră. A vorbit cu Ivanciuc, colegul său de la IT. I-a prezentat cazul și l-a poftit să se alăture grupului care se ocupă de anchetă. Echipei de șoc…

He-he! Ce-o fi de râs? Când a zis Olgăi ce s-a întâmplat, femeia s-a aprins ca mașina. „Nu puteai să nu o iei cu tine? Aveam nevoie de ea… Și pentru copii…” Cui să se plângă? Râde a pagubă. He-he-he!

Au invitat-o și pe Luiza În echipa lor. Luiza Baltazar. Baltazar! Unchiul ei era celebru, totuși numele e destul de răspândit. E nume de mag. Toți au grade dar între ei nu prea țin cont.  Rapcea e singurul „extern”. Îl caută Ghiță:

–        Unde ești dom’ inspector? Doamna Sorry zice că te-a pierdut. Ți-am zis că Costi montase o cameră la stâlp…? A lăsat-o acolo și ne-am uitat pe înregistrări. Știi că domnul comisar l-a eliberat pe scârboșel? E! S-a dus direct acolo. Nu se prea vede în curte dar atât cât a stat băiatu-n curte a stat și Remus Deranj, grasu-ăla din banda „Demnitarilor”. Își lăsase mașina tocmai în fața hotelului nou și a venit pe piciorușele lui grase, iar când a plecat a luat copilul cu el. Și jur că îl ducea ca pe un cățel. Cred că fusese injectat.

–        L-a urmărit cineva pe Deranj ăsta?

–        Nimeni că noi suntem ținuți la secție să nu ne rătăcim. Zice dom comisar că ne bagă în ședință. Au trecut trei ore de când ne-a zis.

–        Bine mă, mersi. Mai caută-mă dacă e ceva nou!

–        Da’ dumneata ce faci?

–        Eu sunt la Inspectorat, deocamdată.

După ce a încheiat discuția, Rapcea s-a întrebat cu glas tare: „Bă, dacă nu-l urmărise nimeni pe Remus Deranj, cum știa Ghiță unde-și lăsase mașina? Asta nu mi-a spus!” A vorbit cu Sorana. I-a zis și ei unde este și ce perspective are după ce a fost dat afară de Oarbeș. Discutând cu ea despre Ghiță, a aflat că mai e o cameră video la intersecție.

–        Și eu de ce aflu abia acum? N-ar fi trebuit să știu?

–        Păi mi s-a spus că știi! Nu?

–        „Păi...” Și cine-a mai trecut pe-acolo?

Nu părea un loc tare frecventat. Se cunoștea a cui e proprietatea. A unor oameni cu domiciliul în Olanda. Locuința era închiriată unui cetățean moldovean. Ar fi fost recomandată o descindere. Dar când? Putea fi refugiul Roșcatului. Cine știa unde locuiește acesta? Pe actele sale de identitate locuia la „Casa de copii”.

Au vorbit despre toate în grupul care ancheta cazul. Apariția unui nou suspect le-a orientat căutările spre clanul „Demnitarilor”, o grupare cu ramificații spre zonele înalte ale puterii politice. Dar mai întâi aveau de scotocit casa. A sosit agentul cu un câine.

–        Ce fel de câine e ăsta?

–        E ogar afgan.

–        Ogar... Știe ăsta să caute droguri?

–        E cel mai inteligent dintre câini. Și e cățea. O cheamă Lidia.

–        Pleacă de-aici!

Au spart poarta – avea intrare cu cod numeric – și pe urmă ușa casei. Nu era nimeni înăuntru. Casa nu părea locuită deși era mobilată. Simțeau că pe acolo circula traficul de narcotice dar n-au găsit nimic.

Au plecat cu Lidia să mai vadă o dată împrejurimile clubului. Clădirea are mezanin. Se urcă pe o singură scară, iar aceasta e în spatele sălii, se iese pe ușă într-un hol mic și de-acolo te duci în spate, pe altă ușă. Scara nu se vede, e în spatele ușii de intrare. S-au plimbat cu cățeaua prin curte și, mai târziu, au mers cu ea la etaj. Acolo sunt cinci camere, iar una dintre ele părea cabina de schimb a „artiștilor”. Rămăsese ceva mobilă, cu o oglindă mare, câteva lucruri uitate, abandonate, iar într-o haină murdară, pe alocuri arsă, Lidia a găsit o țigară cu canabis verde... 

Pe Cosma l-a apelat „moș” Ion Roată. „Știți vreun demnitar numit Birău care și-a schimbat numele?” „Dobre Margău. Ăsta a fost în „Legiunea străină” când purta numele „Birău”. Știu mai mulți asta, dar cui îi pasă? Dumitale?” „Credeți că are vreo implicare în treburile clanului Demnitarilor?” „Sunt convins, nu doar de situația lui ambiguă. Se pornise o anchetă la DIICOT. Ce a oprit-o? O intervenție.”

Cosma i-a mulțumit, iar Roată i-a zis nu-l va mai găsi la numărul actual de telefon. Atât numai, dar Cosma a gândit că îl poate ajuta doamna Ahmad să dea de el. Și-apoi... ce aflase? Numele senatorului (e senator) și ancheta întreruptă de la DIICOT.

Unde era băiatul acela zis „Roșcatu”? Aveau de găsit mașina lui Deranj. Doru Ivanciuc s-a ocupat de urmărirea sa. Din momentul în care a identificat numărul, a încercat să-i monitorizeze traseul prin satelit. Unde locuia individul acela poreclit „Deranj”? Deși îi luase urma de ceva timp, Ivanciuc nu ar fi putut certifica. Și numele era incert. Rapcea a plecat după el însoțit de doamna Luiza. Au fost ghidați de IT-ist și l-au întâlnit foarte repede aproape de Sfânta Vineri. Conducea o Dacie brec albastră, dar înăuntru nu era nimeni. Unde îl lăsase oare pe puști?

Criminaliștii aveau suspecți în cazul omorului de la casa ruinată. Marin Petcu zis Moacă murise asfixiat cu o pungă de plastic pusă pe cap. Fusese bătut, dar asta îi adusese sfârșitul.

–        Câți ani crezi c-avea?

–        Pe mine mă-ntrebi? Șaptezeci.

–        Patrujnouă... Alcoolul, drogurile... Mizeria...

Subinspectorul a rămas la filaj nu departe de mașina numitului „Deranj”. Era atât de greu acest Deranj că se ridicase mașina după ce ieșise de-acolo. Luiza a plecat după el să știe unde se duce și l-a văzut că intră în bloc, după care merge în sus cu liftul, dar nu se zăreau cifrele pentru a ști etajul unde urcase. A ascultat numai. Părea să fie etajul 3. Au trimis adresa, au lipit emițător pe mașină și s-au îndepărtat la o distanță sigură. Luiza a rămas afară și au vorbit la telefon. E o treabă bună cu telefoanele. Toată lumea pare preocupată de ele.

–        Gata, zice Ivanciuc, pe „Deranj” îl cheamă Lovin. De loc e din Slatina. Stă în București de trei ani. Îi cunosc domiciliul. E combinat cu o femeie, Monica Fedeloiu, asistentă medicală și membru în gruparea politică a domnului deputat Ștoloacă.

–        Nu-i deloc vesel. Dacă-l ridicăm pe Deranj ne trezim cu mișcări de stradă. Trebuie să-l găsim pe Roșcat!

Senatorul Margău e membru PNL, nu are treabă cu domnul Ștoloacă. Ștoloacă e „goarna parlamentului”, Margău e mai ascuns. 

–        Luiza, ai încercat portbagajul? Nu ar putea fi Roșcatul în portbagaj?

Luiza s-a îndreptat încet spre mașina albastră dar a revenit repede. Remus Deranj a ieșit din scara blocului și a pus presiune pe amortizoarele mașinii sale. A întors pe „13 Septembrie” și a rulat spre centru, pe Calea Victoriei, la Novotel. Acolo fusese cândva Teatrul Național. Pare un loc cu Feng-Shui prost aspectat, pe care e mai sigur să-l ocolești, dar, cum se știe, preferat ca locuință de parlamentarii din provincie. Hotelul are un număr potrivit de garsoniere utilate cu birouri, canapele, chicinete și toalete, perfecte pentru cei mai de vază pseudo burlaci ai României. E locul unde stă cazat oficial domnul Margău. Remus Deranj a fost însoțit de Luiza până la etajul al 14-lea.

–        Ce etaj e-aici?

–        Paișpe.

–        Trebuia să cobor la treisprezece, a spus și chiar a făcut-o.

De-acolo a vorbit cu oamenii care coordonau filajul. Nu era totul chiar atât de simplu. I s-a cerut să meargă jos, la recepție și să aștepte pe un fotoliu. Mașina lui Deranj a fost deschisă în parcare și înăuntru s-au găsit mai multe indicii, lucruri, fire de păr, noroi și chiar un strop de sânge, care puteau să însemne ceva, dar Roșcatu nu era acolo. S-au montat trei microfoane și toată lumea s-a risipit când a anunțat Lucia că Remus Deranj se întoarce. Acesta a plecat să ia doi complici pentru a ridica un colet. Polițiștii au aflat unde se duc și au ajuns înaintea lor. Era o casă foarte veche, cu etaj, o vilă părăginită de pe strada Spătar Nicolae Milescu. Agenții au intrat să găsească acel „colet” care putea fi un om, și l-au găsit pe tânărul numit Roșcatu, drogat până la limita dintre viață și moarte. A fost chemată o ambulanță și până atunci au fost reținuți trei dintre membrii bandei Demnitarilor înainte să ia vreo decizie tragică, după ce au fost lăsați să pătrundă în casă, pentru a fi prinși în flagrant.

 

Pe inspectorul principal Cosma nu-l avantajează „munca de birou”. Simte că are să se mătăhălească. Are nevoie de acțiune. A întrebat la Comisariat cum poate împrumuta o mașină până când își va lua alta personală în locul celei arse... „în misiune”. A zis „în misiune” dar nu i-a părut să sensibilizeze vreo ureche. Comisarii spun că orice pierdere de inventar se produce doar din neglijență. Nu era chiar inventar! Un Logan, fără insemne, a primit cât lucra la Secție, e și în schema postului, n-avea decât să facă iar cerere. Putea primi o mașină din secolul trecut! A solicitat în scris automobil de serviciu. Nu a uitat să menționeze că mașina sa personală fusese distrusă de infractori „în misiune”. Echipa care se ocupa de caz avea la dispoziție automobilele Inspectoratului, cu șoferi cu tot.

Aaron Stoian, alias Roșcatu, a fost dus la secția de toxicologie a spitalului de urgență Floreasca. Este cel mai apropiat centru pentru detoxifiere. Până depășește perioada de sevraj pot aștepta o zi, două. Erau siguri că băiatul acela știe multe lucruri. Deocamdată să supraviețuiască. I-au pus pază la salon. Acum să se ocupe de „demnitari”. Dar mai întâi să ia prânzul. Au comandat câte o pizza expres. Doar Luiza a fost „eliberată” să-și ia copilul de la școală. Bărbații se bucură de privilegiul masculului dominant care e scutit de acest supliciu (în cazul că au copii). Rapcea în schimb are mamă. O sună insistent și zadarnic pe telefonul ei fix. Beneficiază în plus de acest respiro și o apelează pe Sorana:

–        Rățușco, tu ce faci? A, ești deja acasă? Credeai că are să șteargă vopseaua altcineva? Se ia cu dizolvant... Eu întârzii azi. Te rog să treci pe la mama. Nu răspunde la telefon...

Cosma nu mai are părinți. I-a pierdut pe amândoi într-un accident de mașină. Era deja plecat de-acasă când s-a întâmplat. Nici frați nu are. Viața lui pare mai simplă pe această direcție. Are însă destule rude prin alianță: socru, soacră, cumnați, nepoți...

–        Domnul Remus Lovin! Nu ne-am mai întâlnit până azi, nu?

–        Vreau să-mi chem avocatul. Mă țineți aici ilegal. Nu am făcut nimic, nu aveți ceva împotriva mea...

–        Ba da. Am înregistrat tot ce ai vorbit cu șefii și subalternii. Te urmărim de mult timp.

–        Nu mai spun nimic. Vreau un avocat.

–        Crezi că îți va fi mai ușor cu agenții de la Serviciul Antidrog? Îi știu bine. Sunt nemiloși. Problema mea este simpla dispariție a unei persoane. Știu bine că pe undeva ar trebui să ai o implicare. Probabil mă poți ajuta. De cât timp îl cunoști pe Aaron Stoian?

–        N-am auzit în viața mea...

–        E un tânăr de optsprezece ani cu părul roșcat... El...

–        Nu-l știu. Nu l-am văzut în viața mea...

–        Dar ai fost filmat când l-ai luat cu tine în mașină din cartierul Berceni și l-ai adus aproape de Cimitirul armenesc...

–        Nu... Să vină avocatul...

–        L-ai drogat și, după ce vorbeați în mașină, voiai să-l îngropați de viu...

Grasul s-a strâmbat și s-a cufundat în gușă. Cosma s-a apropiat și i-a zis în ureche:

–        În noaptea asta vei fi bătut la tălpi ca la carte. Nu doar că ai să zici tot ce știi, dar o vei face în durere și teroare. Și nimeni n-are să poată proba ce ți s-a întâmplat...

Remus Deranj a început să urle când s-au apropiat agenții să-l ducă la beci:

–        A-a-a-a! A zis că vrea să mă bată! Vrea să mă omoare!... Am dreptul la apărare, la avocat...

A vrut să se așeze pe scări dar și oamenii care-l duceau erau voinici.

Nu a fost propriu zis un interviu. Nemernicii aceia chiar vorbeau să-l îngroape pe cel mic. Iar pe acesta nu avea încuviințare de la medici să-l întrebe. L-a solicitat pe al doilea arestat. Era un tip de peste treizeci de ani, solid, tatuat pe față, cu mustață subțire, zâmbăreț. Magiolică...

–        Ce e „magiolica”?

–        Nu știu. Mi-a zis unu’ la magiolică...

–        Ce e?

–        Pușcărie, nenică!

–        Tu observi cu cine vorbești? Eu sunt „domnule ofițer”!... N-am auzit vreodată să se spună așa pușcăriei.

–        Fiecare zice cum vrea. E codat.

–        Fir-aș al dracului! Ce-aveați cu băiatul ăla? Ce v-a făcut?

–        Mie nimic. Șefului poate.

–        Și cine-i șeful?

–        Domnul Deranj.

Costea a simțit că oricât ar fi vrut să scoată ceva de la indivizii aceia, cu vorba bună nu ar fi reușit. S-a ridicat brusc și i-a tras un dos de palmă peste tatuaj. Omul a căzut cu scaunul pe spate și nu a mai îndrăznit să se scoale.

–        Vrei să repet întrebarea? Cine...?

În momentul acela l-a auzit pe Rapcea.

–        Cosma eu plec. Mama nu răspunde și nu e acasă. Mi-e teamă să nu fi pățit ceva...

Ce să fi pățit? Mama lui Rapcea era supravegheată de un agent la ușa blocului. L-a găsit pe tip. Vorbea la telefon. Deoarece Rapcea era în uniformă s-a alertat ceva.

–        Ai văzut-o pe mama ieșind? Ai văzut pe cineva intrând la ea?

Ce să zică omul, că își pierdea vremea acolo? A zis că nu. Înăuntru nu a găsit-o pe mama în schimb era un bilet pe masa cu mileu din camera de zi.

„MAMICA LA GABOR IESIT SA PLIMBE CU MINE

TI-I LA EA?”

„Cu cine mă lupt eu, Doamne?”, s-a întrebat subinspectorul Rapcea. A căutat-o pe Sorana.

–        Unde e mama, a întrebat Sorana?

–        E răpită de nemernicii ăștia.

–        Dar nu era păzită?

–        Hai să vezi și tu cine o păzea!

Tânărul agent fuma sprijinit de o bară din gărdulețul unei grădini. Ce să-i zică? E nevinovat.

„Clanul Demnitarilor”, adică, după cum zisese Deranj, al celor demni, nu al parlamentarilor – și nu e clan, e organizație sindicală –, părea o mafie care cere taxă de protecție... Avea în structură indivizi din toate categoriile. De ce să nu fie și polițiști?

–        Da? Și pe cine reprezintă sindicatul acesta?

–        Oamenii de pază, bodyguarzii, echipele de securitate personală, intervenție rapidă...

Cosma și-a amintit că „Birău” s-a implicat politic după ce se înavuțise din astfel de afaceri. Trebuia să vadă dosarul DIICOT. Măcar să-l miroasă. Înainte să ia la palme cel din urmă arestat s-a sfătuit cu procurorul Dănescu. Îi spunea Florin. Acesta acceptase că cercetarea dispariției unui tip se lărgise „puțin prea mult” dar să facă demers pentru a dezgropa un cadavru la DIICOT i s-a părut „puțin exagerat”. „Simt că pot găsi acolo ceva, măcar o idee, pentru a încolți un grangur mare.” „Robert, te arunci puțin cam sus. Ce căutăm noi, poliția română? Droguri, fapte de corupție la nivel înalt...? Ce ți-a venit? Căutăm un om care a fugit în lumea largă. Nu te-ai gândit la asta? Sper să nu-ți vină în cap să arestezi pe cineva fără să respecți legile în vigoare. Atât îți zic! E puțin, dar e serios!” Florin Dănescu. Procuror de caz care lucrează pe lângă Inspectorat. Poți avea încredere?

A venit Luiza. E o zi însorită, parcă nu-ți vine să rămâi la birou, te-ai duce pe străzi. A luat copilul și l-a lăsat cu Buni, iar Buni îl răsfață. A prins obiceiul prost să se strâmbe, să o contrazică... Și nu prea știe cum să-l pedepsească. Robert Cosma i-a cerut lui Ivanciuc toate datele despre ancheta de la DIICOT care viza „Clanul Demnitarilor”, sau cum i se spunea acolo. I se spunea „Dosarul 252/2-04-...”, adică data de-acum doi ani. De el se ocupase procurorul Sabin Vlase. Cosma îl știa pe Vlase. Avea un ochi șașiu. Bătea rău spre dreapta. Purta ochelari, desigur. Când îi vezi pe oamenii aceștia, îi consideri handicapați și simți compasiune, dar n-o merită. Toți oamenii au defecțiuni, ascunse ori nu...

Când a vrut să-l contacteze pe Vlase, i s-a spus că nu mai este la DIICOT. Lucrează la un birou de avocatură, însă nu s-ar ști care. Totuși s-a sugerat că ar avea oficiul pe Lipscani sau alături de Banca Națională.

–        Sunt ofițer de Poliție, a zis Cosma. În ce condiții pot intra în posesia unui dosar instrumentat de DIICOT, pentru a-l studia?

–        Faceți cerere!

Mă, da simplu mai e! Luiza a completat o cerere tip. Până să primească răspunsul că nu există respectivul dosar, l-au așteptat... în mod activ.

Răpirea mamei lui Dan Rapcea i-a alertat pe toți. Știau, din momentul în care același Rapcea fusese atacat, că atinseseră o rețea de traficanți. Nimeni nu are tupeu să amenințe Poliția cu excepția narcomanilor. Trebuie să fii cam tulburat la cap!

Agentul de pază nu sesizase plecarea „mătușii”. Poate când venise acolo un motociclist... Plecase cu o femeie, dar să crezi că cineva la șaptezeci de ani... Nici chiar subinspectorul Rapcea nu putea crede că mamă-sa încălecase o motocicletă. De bună voie!

–        Mama nu are încredere în nimeni.

–        Nu uita că vorbim de traficanți de droguri de mare risc. Dacă a fost drogată?

Nu știau deloc în ce direcție să pornească cercetarea! N-aveau niciun indiciu. Poate doar...

–        Era o motocicletă de putere mijlocie, neagră, Yamaha, între cinci și zece ani, cu șa dublă, Bărbatul a avut la el a doua cască. Atât el cât și femeia au ținut cască pe cap...

De aceea nu au putut fi recunoscuți de agent. Cum erau îmbrăcați? Asta îi cam scăpase, dar el nu era deloc slab... nici femeia... A urcat greu pe motor...

–        Era mama! Ai cunoscut pe cineva care a venit acolo?

–        Pe doamna agent principal Donca.

Ce era de spus? Aveau de așteptat. La orice răpire, cineva solicită ceva.

Nu. Nimeni nu a solicitat ceva nici seara aceea, nici noaptea. Subinspectorul n-a putut dormi. Îl asaltau coșmarurile. Mama lui venea și pleca, venea iar... „Handicapatule, nu poți să ai grijă de un om bătrâââ...!” Și-a aprins o țigară, a umblat prin bucătărie... „Ah, și mă lăsasem de fumat!” Noroc că Sorana nu se lăsase...

Seara aceea a avut altă configurație pentru inspectorul principal Robert Cosma. L-a lăsat pe Rapcea să-și administreze problema cu mama răpită de răufăcători, el a plecat să-l găsească pe fostul procuror Sabin Vlase. A fost uimit să i se răspundă atât de târziu la biroul de avocatură. A fost îndrumat spre Centrul Vechi. Acolo era domnul Vlase cu doi clienți. Pe Smârdan la un pub. Exclusiv, Inclusiv, Special, Extra, Ultra,... „Îl știu pe dom’ Vlase”, a zis Cosma.

Era seară, vreme bună, n-ar fi fost potrivit să meargă acolo îmbrăcat ofițer de poliție. A mers cu Ivanciuc. El era oricum angajat semi-civil. Primise un grad de formă. Celibatar. Ăsta e gradul de civil, celălalt inspector. A condus mașina de serviciu abia primită, un Logan bleu. Avea de gând să i-o lase Olgăi până se termină treaba și primește bani să-și ia altă mașină. Deocamdată reînvăța să se plimbe cu Loganul. Opelul avea schimbător de viteză automatic. L-au lăsat într-o parcare și au luat la căutat terasele. S-au populat iar terasele – deși pandemia încă zvâcnește ici-colo și umblă știrile despre focare de molime chiar mai cumplite –, iar vremea călduță și panorama colorată refuză maniacal orice adversitate inventată pentru a te sustrage cufundării în substanță. E magnet și biochimie... Muzică, televizoare mari, veselie și uite-l pe avocatul Vlase la masă, aproape de perete, surprins în momentul în care ospătarul îi completează paharul cu whisky! On rocks! Un tip destul de bondoc, cu bărbuță și chelie, în cămașă, cravată la gât, desfăcută, dar cu sacoul pe un scaun gol și ochelarii pe masă. Îi ștergea cu un șervețel când l-a deranjat, uman, Cosma.

–        Domnul procuror Vlase! Ce plăcere domnule să vă descopăr într-un local atât de frumos! Vă jur că vă... Inspector principal Robert Cosma... Nu se poate să nu...  Colegul meu, inspectorul Ivanciuc...

Cosma a strâns mâinile celor doi clienți. Erau doi cetățeni turci, care vorbeau englezește. Oameni de afaceri!

–        Înțeleg că este o întrunire profesională totuși mi-e teamă că nu voi mai avea ocazia să vă reîntâlnesc și trebuie să aflu ceva despre un dosar deschis de dumneavoastră la DIICOT. Îl am scris pe carnețel... Dosarul 252/2-04-...

–        A-ha-ha! râse Vlase.

–        A-ha-ha-ha, au râs toți, fără să priceapă rostul veseliei.

–        S-a pierdut dosarul ăsta.

–        Cum să se piardă, domnule?

–        Așa, pur și simplu! A dispărut din sertar, au fost șterse definitiv toate fișierele. Și din calculator, de peste tot.

–        De ce?

–        Aducea atingere unei somități. Da’ era colateral și... în fine... Era o legătură, ce să zic.

–        Domnule, cercetați „Clanul Demnitarilor”?

–        Ce? Fugiți de-aici domnule inspector! Nu vreți să mă căutați dumneavoastră în altă zi? Acum am de discutat cu clienții.

Avocatul i-a dat o carte de vizită, iar Cosma l-a lăsat. Ceva ca o indignare puternică îl făcuse să se înroșească la față.

–        Să bem și noi o bere, să ne răcorim, i-a propus Ivanciuc.

–        Nu pot, sunt cu mașina.

–        Un suc.

S-au așezat mecanic pe o băncuță la altă terasă. O tânără se odihnea pe-aproape. Și-a scos o țigară din poșetă și a început să tragă din ea suflând fum spre ei. Imediat, după ce chelnerul a luat comanda, a venit dinăuntru alt bărbat, tânăr, și s-a așezat aproape de Ivanciuc:

–        Domnilor, sunteți din București?

Și, pentru că priveau perplex, a continuat:

–        Where are you from, sir? I give you beautiful Romanian girls…

Uite cui își vindea el marfa! Cosma s-a ridicat și a ieșit puțin în stradă să vadă firma: „Roscoe & baby girls”. Oh, ce timpuri frivole! De când s-au liberalizat moravurile? Dar nici nu a reușit să spună o vorbă de bine proxenetului că din umbră a răsărit un polițist veritabil, adică îmbrăcat în uniformă:

–        Agent șef principal Fluerici Alexandru. Aș vrea să văd actele dumneavoastră... 

–        Băi, sunteți nebuni? Vă legați de oameni imediat cum vin aici? Nu-i lăsați măcar să consume ce au comandat?

–        Cum vorbiți cu orga...

–        Ia liniște! Vezi că vorbește un superior! Cine v-a chemat aici?

Apăruse alt polițist, care stătea deocamdată în expectativă.

–        Repet: Cine... cine v-a chemat?

–        Patronul.

–        Vezi Ivane a cui e taverna!

Ivanciuc și-a scos tableta din interiorul sacoului...

–        A domnului Adi Dorneanu...

–        O, Doamne, ce repede se duce vestea că suntem în vizită pe-aici! Domnule agent principal, ți s-a zis că astfel sunt prinși în flagrant polițiștii de investigații? Nu e prea repede?

–        Credeți-mă, e o plângere că faceți scandal... cu fetele....

–        Când ați primit-o? Noi suntem în „Centrul vechi” de douăzeci de minute.

–        De douăj de... minute...

–        Vi s-a spus și locul. Cineva ne precede, ori ne ascultă! Drace!

–        Veniți cu noi, vă rugăm domnule inspector! Sediul e după colț, pe strada Șepcari.

–        De unde știi ce grad am!?

–        Sunteți tânăr...

 

–        O-oh, sunt beat de somn!

Dan Rapcea nu se poate privi în oglinda toaletei. Are ochii lipiți cu prenadez...

„Mamă-mamă! Mamă-mamă! Ce-ți fac nemernicii? Unde te țin? Sunt un fiu ingrat, un degenerat...”

–        Ei gata, nu te mai încrimina! Simt că va fi bine, spune Sorana...

Să se ia după ea! Să-și răcorească fața cu apă rece, să... Să.

Dimineață de început de iunie. Vrăbiile ciripesc sărind printre crengile dudului din față, care murdărește trotuarul câte trei luni din an. Mama știe să facă gem din dude negre... Juri că sunt mure! Oh-oh-oh!

S-a îmbrăcat în uniformă și se pregătește să-l reîntâlnească pe Cosma, dar... E devreme încă. Trage de volan spre casa mamei. Să se uite prin ea poate știe, sau vede... Ce? Criminaliștii au ridicat orice scamă de-acolo.

Deschide ușa scării, urcă pe jos, deschide ușa-a... Ce-are? Nu-i intră cheia în broască! Încearcă din nou. Să vezi că băieții au distrus broasca! Băi cum se poate? O forțează, face zgomot... Asta-i trebuie să trezească toată scara! Nu puteau face treaba bine? „Cine ești?”, aude o voce mahmură dinăuntru.

–        Dan...

–        Da’ cât e ceasu-acolo?

–        Mamă, mamă, deschide ușa!

Bătrâna nu s-a grăbit. Și-a afurisit copilul că a venit prea devreme. Se culcase cam târziu. S-a întors dincolo de miezul nopții. Nu mai obișnuia...

–        E! Ce-ai de mă scoli la opt? Nici opt nu e pe fix!

–        Unde-ai fost ieri mamă, cine te-a răpit?

–        M-a răpit? A! Da’ nu m-a... Poți să zici și-așa. Am fost invitată la cină de un adevărat domn. Și am mers pe motocicletă. Ca pe vremuri, când trăia tac-tu. Mai știi de motocicleta lui Java? M-a dus cu motocicleta prin toată țara...

–        Nu mi-o amintesc decât rablă.

–        Da’ ce știi tu!

–        Spune-mi de omul ăsta! Unde te-a invitat, unde-ai fost?

–        De ce? Ce vrei cu el? O fi făcut ceva rău că a scos-o pe mamă-ta din casă! Așa sunteți voi, copoii! Dacă o inviți pe mama la masă, vrei s-o omori!

–        Dar câți ani avea? Era de seama dumitale?

–        E de seama mea, sigur că e. Mergeam eu cu unul de seama ta? Poate cu doi-trei ani mai tânăr, dar altfel... nu. Și e galant. Am mers pe motor până în centru. Ai văzut ce de restaurante sunt acolo? Câte s-au construit? Și eu n-am mai fost de cinsprezece ani... Ori n-ai fost nici tu?

–        Ba da. La ce restaurant ai mers?

–        Ce știu eu?  La unul cu neoane albe. Și am mâncat, și am băut și bere...

–        Și ai mai fost undeva?

–        Da’ ce, mă supui la interogatoriu?

–        Pe dumneata? Păi nu ești mama? La interogatoriu sunt puși răufăcătorii. Ai făcut ceva rău?

–        Nu ți-ar fi rușine obrazului! Bată-te-ar Sfântu și Maica Domnului! Să vorbești așa de mama! A vrut omu’ să mă invite la el acasă, că așa se face după o cină și i-am zis că gata, a ajuns pentru prima oară. Dar a insistat și m-am dus să văd cum stă...

–        Și stă bine?

–        Stă bine. E casă cu etaj, o vilă, pe o stradă în cartierul Tei.

–        De unde știi că e în Tei?

–        A trebuit să mă întorc pe jos... Cu taxiul.

–        Aha! Ți-a plătit taxiul.

–        Nu. Plecase de-acasă, la o intervenție, că e stomatolog...

–        Cum să plece un dentist noaptea, la intervenție...? Și tu cum ai ieșit de-acolo?

–        E, uite că m-am descurcat... Că nu e proastă mama ta. N-aveam de ce să-l mai aștept.

–        Mamă, nu mai pleca de-acasă cu necunoscuți! Dă-mi telefon, te rog!

–        Gata-gata! Ce crezi, că sunt la grădiniță! Sunt mă-ta, cap de gâgâlice!

Pentru subinspectorul Rapcea se anunța o zi dificilă. Trebuia să descifreze cât mai repede tot ceea ce aflase de la mama lui. Trebuia să-i arate poze, să știe cine e motociclistul. A vorbit cu Sorana în timp ce mergea cu mașina spre Inspectorat. Și-a pus sirena, să poată străpunge aglomerația nebună. Dar când a sosit a aflat că inspectorul principal nu ajunsese. Cum nu venise nici Ivanciuc, a apelat la ajutorul Luizei Baltazar. Doamna Luiza le avea cu calculatorul și au făcut inventarul membrilor cunoscuți ai bandei „demnitarilor”. Au realizat organigrama după ceea ce cunoșteau, ori doar presupuneau. Apoi s-au interesat de datele personale. Astfel au dat de Leon Capră, un administrator de bază sportivă aflată pe malul lacului Floreasca. Era un individ de cincizeci și doi de ani, însurat, un individ cu motocicletă și o mașină mare și grea, Hyundai Tucson. Părea un tip destul de implicat Leon Capră, dar locuia în Pipera, nu în Tei. Și avea doar cincizeci și doi de ani!

Deoarece Cosma continua să întârzie, Rapcea a mers la Spitalul de urgență. Roșcatu trebuia luat de-acolo. Unde să duci un om în starea lui? În cabinetul medical din Inspectorat?

Roșcatu era ceva mai bine. Umbla prin salon. Rapcea a cerut externarea. Avea multe de vorbit cu el...

Când s-a întors a auzit că cei doi inspectori, Cosma și Ivanciuc nu veniseră încă. L-a apelat pe Cosma dar n-a răspuns, a căutat-o pe Olga. Nici ea nu-i putea spune multe despre soțul ei. I s-a părut că venise noaptea târziu și a rămas în living, dar a plecat prea devreme să mai poată sta de vorbă.

–        Cum, n-a venit la muncă? Dar atunci unde e?

–        Asta încerc să aflu.

A avut un pic de minte când și-a zis: „Probabil nu vrea să vorbească la telefon!” Nu gândea că i se întâmplase ceva. Oricine altul putea s-o pățească, dar nu Cosma. Și-a invitat iubita, pe Sorana, să discute cu Roșcatu. Pentru tineri femeile sunt mai de încredere. Ce trebuia să afle? De unde procura bani să cumpere droguri? Pentru ce voia să-l lichideze Remus Deranj? Ce legătură avea cu dispariția lui Daniel Stoicescu? Mai erau puține ore, iar Deranj cu gașca lui aveau să fie eliberați. Cu ce putea fi prins Deranj să rămână închis câțiva ani buni?... Și încă mai erau multe. Cine îl asfixiase pe Marin Petcu zis Moacă?...

S-a întors la mama să i-l arate pe Leon Capră.

–        El este mamă amantul tău secret?

–        El e, da’ aici e mai tânăr.

–        Bravo. Chiar e tânăr.

–        Să nu-i faci rău, m-auzi?

Dan Rapcea știa povestea gecii de piele. Moacă o luase de la un individ cu mașină de teren. Să fi fost Leon Capră? S-ar fi legat frumos... Îi părea totuși cam vârstnic pentru deteriorarea mașinii sale de serviciu. Nu mai faci lucruri dintr-astea la 52 de ani!

A revenit la sediu. L-a văzut pe Ivanciuc.

–        Domnule Ivan, ce știți de Cosma?

–        E la Procuratură, dar vine curând. Vrea să dezgroape un cadavru.

–        Cadavrul cui?

–        Cadavrul unui dosar.

–        A! Rățușco, ce mai e?

–        Băiatul ăsta vorbește de oameni betonați în fundații de blocuri! Tu crezi că e posibil?

–        Am auzit că practicau „sindicatele morții”, în America. A văzut cu ochii lui? Eu am văzut într-un film...

–        Zice că da.

–        O! Ar mai trebui să știe careva. Depoziția unui drogat nu valorează nimic.

Ivanciuc a zis membrilor echipei de lucru că împreună cu inspectorul Cosma și domnul Vlase, un procuror care se ocupase anterior de caz, au stat noaptea să schițeze rețeaua numită „Clanul Demnitarilor”. Ca să vezi! El trecuse pe o stradă și văzuse o inscripție cu vopsea roșie: „Clanul sensibililor”. Iată cum se cheamă cei protejați...

–        Ce faci Roșcatule?

L-a abordat pe adolescentul care stătea pe un pat în camera de interogatoriu. Nu aveau alt loc să-l cazeze. Jos, la beci, ar fi fost amenințat de membrii bandei. Rapcea se uitase repede peste interogatoriile celor din urmă, pe care a încercat să le ia Cosma. Faza cu palma fusese scoasă din film de Ivanciuc. Ultimul dintre ei susținea că fusese plătit cu niște bani să curețe o cameră mare din casa veche achiziționată de domnul cel gras. Era cunoștința lui Majolică. Să nu fi știut ce-avea de făcut? Puțin probabil...

–        Ai vorbit cu doamna Sorana despre oamenii care aveau de gând să te elimine. Ai auzit înregistrările?

–        Da-da. Am auzit. Da’ eu nu sunt cu ei.

–        Nu ești că te-am luat din casa aia. Ce s-a întâmplat cu Dan Stoicescu după incendiul de la Falia?

–        A fost scos de băieți din foc. Îi arsese părul din cap.

–        Și cine i-a luat hainele?

–        Liviu Capră. El și cu băieții l-a luat d-acolo. Am auzit că l-a-ngropat Moacă. D-aia a ajuns giaca la el.

–        Dan murise?

–        Să poate să fi murit. N-am cum să știu.

–        Pe cine a deranjat? Cu ce?

–        Eu am auzit că avea drogurile la el. Poate că fusese omorât de vreo unu’. Nu știu să vă zic. 

–        Moacă zicea că i-ai luat geaca...

–        Nu era a lui.

–        Dar nici a ta.

–        Am vândut-o. Să iau bani.

–        N-ai căutat-o în buzunare?

–        Ba da.

–        Și nu avea substanțe?

–        Eu nu consum d-alea.

–        Cine l-a asfixiat pe Moacă?

–        Aia nu pot să vă zic. S-a bătut cu Mortu.

–        Cu cine?

–        E unu’ paznic de la Romexpo. El mai bea cu Moacă la ruină. Poate să mai fie și o femeie. Una de-i spune Rufă.

O, Doamne! Cum e lumea asta!

–        De unde-l știi pe Remus Deranj?

–        Pe domnul Remus îl știu din facultate.

–        Ai urmat o facultate, Roșule?

–        La Jilava, domnu’...

–        Ofițer.

–        Domnu’ ofițer.

–        Bună facultate. Facultatea asta e pentru reeducare. N-ai urmat-o până la sfârșit.

–        Am ieșit mai repede...

A venit Cosma.

–        Hai că vreau să discutăm!

S-au strâns cu toții în biroul lui. Ivanciuc, Luiza, Rapcea și el. Sorana plecase între timp. A adus un proiector, a pus o memorie în PC și le-a predat, ca un profesor, arătând la tablă.

–        Am găsit 28 de indivizi membri sau legături ale „clanului”. Se pare că Margău e nașul însă nu e singurul demnitar veritabil. Ceilalți doi îi sunt rude de diverse grade. Frații sunt funcționari la stat dar nu cred să lucreze efectiv. Iau bani degeaba. Margău are trei frați, doi și-o soră. Directorul cu activitatea e cumnatul, Leon Capră. Dacă Margău are o fată, Capră are trei fii. Cu toții sunt manageri de firme de pază. Numele de flăcău al lui Margău e Dorneanu. Cunoșteam de copil un senator, Dorneanu. Era un tip înfipt adânc în politică, din poziția anterioară de magistrat. Dar moșu-ăsta n-are nicio legătură cu familia mafiei noastre. Din cauza potrivirii de nume s-a blocat continuarea anchetei la DIICOT. S-a speculat o atingere a numelui nepătat a magistratului ajuns pe poziție de „incoruptibil”. Gândiți-vă că lui Dorneanu al nostru i se zicea „Birău”! De la ce?

–        Taxe de protecție...

–        Strângea bir...

Rapcea a primit un apel important și s-a sustras din grup.

–        Chestor Cristodulea.

–        Să trăiți domnule chestor! Mă onorați...

–        Mă, te sun că văd că te dezonorezi. De ce nu-l asculți pe comisar? Ce e în capul tău?

–        M-a suspendat, domnule chestor. Ce să fac? Aștept să mă cheme iar...

–        Să te cheme? Dacă nu asculți ordinele superiorului! Eu o cunosc pe mama ta. E o femeie cu principii sănătoase. Te-am băgat în poliție fiindcă mi-a cerut ea. O dezamăgești pe ea, și mă dezamăgești și pe mine.

–        Și ce vreți să fac?

–        Eu să-ți spun? Mergi să te scuzi și te pui la dispoziția comisarului care conduce secția de poliție! Tu nu vezi că nu mai promovezi în grad?... Învață să fii ascultător, băiete! Doar superiorii te pot recomanda.

Ah, ce pacoste e și chestorul Cristodulea! Mai și minte că l-a băgat el în Poliție! A dat examen, s-a pregătit...

–        Ce e, a întrebat Cosma văzându-l nervos?

–        Bossul Cristodulea! Îmi zice să merg la secție, să-l rog pe comisarul Oarbeș să mă reprimească!

–        Nu te grăbi! Mai stai puțin pe-aici! Trebuie să apară procurorii, Dănescu, cel care se ocupă de caz și fostul procuror Vlase. Fără ei nu poate fi mișcat nimic. Eu spun că atât chestorul Cristodulea cât și prietenul său Oarbeș sunt mânjiți, știi ce spun, dar e greu de dovedit. Să mergem pe urme! E cazul să reținem cei trei arestați cel puțin o zi, ori îi eliberăm și îi urmărim, îi ascultăm...

–        Cred că ajunși acasă se spală și în c..., își fac clisme, se schimbă de haine, scormonesc mașina... Cum îi mai asculți?

–        Am primit scule care ne ajută să vedem și să ascultăm la distanță. High technology! De ce l-am deranjat pe Ivan, meseriașul nostru?

–        Nu au definiție precisă. Se înregistrează distorsionat și e posibil să încurcăm subiecții. Ar fi probleme dacă vrem să folosim înregistrările în instanță.

–        Le putem folosi la interogatorii.

Inspectorul principal Robert Cosma e optimist. Deocamdată singurul. Au apărut pe rând fostul și actualul procuror. Florin Dănescu e înalt, poartă mustață, e un tip stenic și zâmbăreț. Le spune că și-a plimbat cățelul de dimineață și a văzut că au înflorit rododendronii în parc.

–        Obișnuiam să fac ture cu bicicleta, dimineața, dar de când am cățel, trebuie să-l plimb pe străzi, în parc. Ne-am luat copil. Are trei ani... trei ani... Mulțumesc. E bichon, da. Fiică-mea i-a făcut moț. Mulțumesc. Eu îl plimb, da... Ce să fac?... E, cum stăm?

Dănescu știa că sunt reținuți trei oameni în acest caz. A auzit ce spusese Aaron Stoian zis Roșcatu. Ce spunea el putea fi respins în instanță... Aveau de căutat probe, respectiv alți martori dispuși să facă depoziții. Ideea că dispărutul Daniel Stoicescu fusese îngropat în stâlpul de susținere al unui bloc era de scenariul unui film de groază. Și totodată imposibil de demonstrat fără martori. Ucigașul lui Marin Moacă, Mortu, sau femeia, era probabil implicat... Dănescu a hotărât să-i rețină pe cei trei încă o zi. „Doar una.” Prea multe motive nu existau. Legătura lor cu dispariția era... Nu era, mai bine spus. Puteau să-i rețină în speța „Lipsirea de libertate a lui Aaron Stoian”. Dar și aici se interpreta în cazul unei plângeri de abuz al Poliției. Erau motive. Nu-i așa? Partea cu atacul asupra polițiștilor, respectiv a mașinilor, plus răpirea doamnei Rapcea... bun, se puteau încadra la altă anchetă. Deocamdată nu exista solicitare pentru alt dosar.

S-au grăbit să o lămurească. „Există legătură, domnule procuror, ce Dumnezeu?” Au derulat din nou faptele, până la pățania de noapte a inspectorilor în Centrul vechi.

–        L-am chemat pe domnul avocat Vlase pentru a lămuri detalii dintr-un dosar DIICOT.

–        În asta nu mă implic, a zis procurorul Dănescu. Și nu e nici treaba dumneavoastră.

–        Dar ne privește domnule, nu observați?

–        Am nevoie de mai mult pentru a deschide o anchetă de asemenea proporții, în care e cercetat un număr imens de suspecți. Câți spuneți? Douăzeci și opt sunt doar pe listă... Sunteți aventurieri. Aici nu-i Italia, sau... sau America...

Pentru început era cazul să lărgească echipa. Au trimis agenți să-i ia, de unde-or fi, pe supranumiții Mortu și Rufă.

Subinspectorul Rapcea a fost apelat de iubita lui, doamna Donca Sorana, iar aceasta i-a zis că domnul comisar Oarbeș a făcut o cerere în care solicită excluderea sa din Poliție. I-a arătat-o și ei deoarece relația lor e bine cunoscută de toți.

–        Liniștește-te! a zis Cosma. Am insistat la Comisariatul General să fii detașat aici...

Rapcea a vrut să o calmeze pe Sorana, însă nu a reușit. A căutat-o pe mama să audă că e acasă și a primit în replică o suită de sudălmi că îi amărăște bătrânețea. Mai bine nu s-ar fi născut decât să ajungă să fie arogant cu grațiosul său șef.

–        De cine asculți tu?

–        De tine, mamă!...

Iată că a fost adus cel numit Mortu! Un individ până-n cincizeci, cu barbă mare:

–        Lucrez la Romexpo. Sunt paznic. Eu sunt nea Petrică.

–        Și mai cum?

–        Și-atât.

–        Ai acte?

–        Nu mai am.

Dubios. Au căutat degrabă firma care asigură paza Romexpo. Nu există paznicul Petrică, sub niciun nume. Era cazul să se afle de la alți interlopi. Erau și „sifoane” în lumea asta. Dar totul cerea timp. Iar timpul se scurgea rapid...

Descoperirea femeii, pe care o chema Virginia, a schimbat rapid registrul. A zis că l-a omorât Mortu pe Moacă și a fost martoră. Cum? Erau la o beție, Moacă făcea cinste că luase niște bani. Cunoștea și locul unde fusese îngropat arsul. În spatele ruinei. S-au mișcat. După ce s-a găsit cadavrul parcă s-a dezmorțit și gura celor doi însoțitori ai lui Deranj. Pe-ăla mic aveau în plan să-l îngroape deoarece credeau că murise de la supradoză. „Deranj” i-o aplicase, nu ei. Când a aflat că oamenii lui îl sifonaseră, Remus Lovin, zis Deranj, a luat o poză de martir care nu se predă.

–        Oamenii ăia vă minte. Nu-mi stă în obicei să omor oameni. Alții o face. Eu sunt șef.

–        Domnule Lovin, deocamdată veți fi pus sub acuzarea de atentat la viața lui Aaron Stoian, puștiul. Rămâneți la mititica destul timp să aflăm pe cine ai omorât de tot.

–        Am dreptul să nu declar nimic decât dacă avocatul e de față!

–        Ce mai poți declara?

–        Vă pot declara că eu nu sunt vinovat, că alții m-a pus!

–        Aha...! De ce n-ai zis așa?

–        Dacă vine avocatu’!...

Cumva, cazul se elucida: Moacă fusese groparul lui Daniel. El îl omorâse pentru geaca de piele, însă Roșcatu i-o furase la beție și o vânduse lui Liță. Liță consumase droguri și se aruncase în fața tramvaiului. Moacă fusese ucis de prietenul său și de amanta tuturor...

Mai dificil a fost să-i introducă în poveste pe Leon Capră & fiii: Augustin, Ștefan și Nicu. Băieții erau sportivi, antrenați pentru lupte de stradă. Desigur Augustin, ajuns la treizeci de ani, avocat cu studii de drept în străinătate, putea să dea impresia de domn cu ștaif și viitor de aur, totuși era și managerul unui trust cu săli de antrenament pentru luptători și firme de bodyguarzi, iar asta indica un aparent dezacord între cele două ocupații. Ceilalți erau și ei președinți în administrația unor firme ale aceluiași trust. Bătrânul Capră însă părea ieșit din afaceri. Și el fusese luptător în tinerețe...

–        Oare, Capră senior, n-a fost militar în Legiunea străină franceză? Întrevăd o verigă aici, a zis Cosma.

Au gândit să reformuleze când „Radio Europa FM” difuza cântecele de fată mare ale lui Elton John: „Sacrifice” și „Candle in the wind”. Ce e viața? O dihonie continuă între proști și deștepți. Legea lu’ bunica: Omu’ prost moare cum s-a născut. Celălalt nu se poate acomoda cu scrupulele. Stai jos!

Rapcea știa, în fine, cine îl prigonea. Clanul lui Capră. Devenea clar cine e implicat în traficul de droguri. Clanul lui Capră...

–        E ceva mai mult. Oamenii aceștia nu se bagă, îi lasă pe alții.

–        Le place riscul...

Trustul „Terranova Complex”, cu sigla un pumn bine strâns, avea în componență cinci firme. Prima firmă era de vârsta fiului cel mare al lui Leon Capră. Primul patron nu fusese Capră. El o primise cadou de la... Adrian Dorneanu. Punct și de la capăt.

Ar fi fost de căutat firme care plăteau taxă de protecție. La ora aceea simțeau că sunt în întârziere. Nici cazul lui Daniel Stoicescu nu părea sigur. Inițial primiseră informația că geaca de piele îi parvenise lui Moacă de la un individ care conducea o mașină de teren 4x4.

Pozaseră amprenta motocicletei în parc. Era destul de recent. S-au interesat de motocicletele fiilor lui Capră. O Speedway Yamaha de 250 CP părea foarte potrivită și Augustin Capră poseda această minune pe două roți. Au instituit o urmărire audio complexă, iar pe Gusti Capră l-au supravegheat cu filori. Aveau nevoie de bâta care distrusese mașina subinspectorului Rapcea. O bâtă nu prea se aruncă, oricum nu fusese abandonată în parc.

Dar lucrurile au luat, foarte rapid, o turnură pe care o sperau. Tânărul Capră nu a simțit filajul astfel că și-a vizitat „protejații”, o parte dintre cei care dețineau terase pe Corso, cum s-au apucat unii să spună Căii Victoria. S-a aflat cât e taxa de protecție și de cât timp e instituită. Practic, localul, dacă e disponibil, se preia cu taxa săptămânală cu tot. Inițial e OK, în două-trei luni se instituie teroarea. Dar oamenii nu aveau încredere în Poliție. Ce au spus a fost o scăpare crezând că sunt civili.

Gusti Capră, însoțit de „locotenentul” său „a vizitat” zece localuri, între care patru magazine cu obiecte de lux. A fost filmat, ascultat, surprins când lua bani. Exista material să poată începe cercetările în casa lui. Casa lui Gusti Capră, ce mai coincidență, este o vilă din cartierul Tei! Lucrurile s-au așezat. S-a primit mandatul de percheziție, iar poliția și specialiștii au părut să surprindă clanul Capră. L-au luat oare pe neașteptate? Bâta de baseball a fost repede găsită în magazia de materiale sportive din casa lui Augustin Capră. Părea intactă dar avea zgârieturi care, în urma cercetării au dezvăluit destule resturi fine de sticlă. Putea fi din parbrizul unui Logan? Destul de posibil. Dar unde se afla parbrizul făcut zob al mașinii lui Rapcea? La gunoi cu totul. Iar gunoiul? Undeva, departe, într-o groapă neștiută de deșeuri din proximitatea marelui oraș... Droguri nu erau acolo. Doar în... Adică în mașina lui Capră. Mașina mare. Era praf de canabis între pernele canapelei din spate. Canabis și altceva, un drog mai tare, numit PCP (mai are o sută de nume de preafericire). Să afli un răspuns competent și lucid, fără draci, în timp util, adică pe loc, la cercetarea asta, este iluzie pură. Așteptarea durează o eternitate.

Date fiind probele i-au adus pe membrii clanului Capră la audieri. I-au confruntat cu ceilalți reținuți, inclusiv Roșcatu. Acesta i l-a arătat pe mezinul Nicu și a zis că Moacă avea geaca de la el. Lumea-i zice Nicușor. „El împarte plicurile”! „De unde le ia?”, a întrebat în șoaptă inspectorul Cosma. „Nicușor zicea că e unu’ de i se spune Enrique, mic-mic, cu fața lată de chinez. E prieteni de când a fost la Peru, în expediție, și a stat două luni într-un sat din junglă, unde a trăit o experiență de o frumusețe nemaivăzută.”

–        A consumat prafuri?

–        Nu. Frunze, și insecte, și ciuperci, și... Eu nu știu. Nu mi-a zis mie.

–        Și tu ce iei?

–        Eu nu iau d-astea!

Nu știa nimic. PCP e drog sintetic, iar canabisul, în fine, e universal. De ce sunt interzise? Toții amețiții sunt prinși în lumea virtuală... Și cei căzuți în patima jocurilor pe computere. Cum să te eliberezi? Omul, mai pronunțat bărbatul, are o tendință naturală spre competiție, violență și conflict. Pentru a-l calma s-au instituit legi, iar legile sunt respectate sub controlul... Cui?...

Subinspectorului Rapcea Dan i se declanșase o stare de nerăbdare că nu mai avea astâmpăr. Bâțâia picioarele, bătea darabana cu degetele mâinii, îi venea să strige.

–        Cosma, nu cred că Moacă l-a ucis pe Daniel Stoicescu. Pun pariu că unul dintre frații Capră. Eventual cu acordul tatălui.

–        Pe ce te bazezi?

–        Cred că ei l-au scos din club. Și mai bănuiesc că unul dintre ei era în sală a doua zi, după incendiu, când am mers cu fata, și m-a urmărit. Știi că nu s-au găsit amprente pe telefonul mobil! Dar pe geacă s-au găsit. Numeroase. Câteva dintre ele, șterse, dar îndeajuns de clare, sunt ale lui Augustin Capră.

–        Cine zice? Nu există confirmare...

–        Rățușca.

Un inspector principal se uită la rezultatele probelor. Rățușca! De câți ani o știa? De când se angajase la Secția 4. Șapte? Opt? Se baza pe flerul ei. Altădată...

Augustin Capră nu a zis nimic când a auzit de la Cosma că i s-au găsit amprente pe o geacă de piele care aparținea unui tânăr dispărut la incendiul din clubul Falia.

–        Ai fost la club în seara incendiului?

Nimic.

–        Ai fost văzut...

Nimic.

–        Tu l-ai scos pe Dan Stoicescu din foc. Sunt amprentele tale pe geaca lui.

Gusti l-a privit.

–        Nu am auzit de omul acesta.

Cosma cunoștea acest mod de a nega. Era exact contrar.

–        Dan. Am nevoie de amicii lui Daniel Stoicescu. Cineva trebuie să cunoască relația lui cu Augustin Capră.

Dan Rapcea a convocat prietenii, pe care i-a putut aduna prin telefon, la ora 18. Au venit șapte tineri. Șase bărbați și o femeie: Ina. Între timp Cosma a fost chemat de Olga repede că-i arde casa... Luase foc garajul.

Acasă...

 

Prietenii lui Dan Stoicescu nu l-au cunoscut pe Augustin Capră. Niciunul. Dar pe Nicușor îl cunoșteau aproape toți... Nicușor era patron de pub. Îl găseau uneori în local, știau postările lui pe rețelele de socializare și erau... „prieteni”. Singura neconcordanță era numele. Pe internet Nicu se numea Aurelius. A. Carp. Își făcuse el o anagramă. Dan îl notase simplu, Crp. Pub-ul lui Nicu era, evident, în Centrul vechi, dar nu într-un loc aglomerat. Colateral, pe strada Pielari. E un loc unde poți striga tare și să nu fii auzit. Să-l pui pe Dani Mocanu să zică în stil semirock de mahala: „Sifonari nenorociți, încetați să mai vorbiți, încetați să dați cu ciocu’...”!

–        Ați consumat „prafuri”?

Niciunul.

Dan Rapcea a lăsat puștii să discute o vreme cu Luiza, erau destule amănunte de comentat, și el a plecat să-și ajute prietenul. Când a ajuns, nu era nimeni afară și... nimic nu părea ars. A văzut câteva persoane, la distanță și, dintr-odată, din parc a țâșnit o motocicletă. Părea condusă de o femeie. A pornit mașina din nou și a plecat după ea. Să urmărești o motocicletă în București e o aberație dar și-a amintit că are o sirenă și a montat-o pe capotă, apoi s-a strecurat pe unde a putut. După aproape jumătate de oră a reușit să prindă din urmă motocicleta și să o oprească. Domnișoara aceea era fata lui Margău. Se numea, încă, Dorneanu, Adriana Dorneanu.

–        Domnișoară, ai vreo implicare în incendiul de la casa verde din apropierea parcului?

–        Nu.

–        E supravegheată video. Te rog să vii cu mine pentru a ne uita la film!

–        Dar sunt ocupată. Mă arestați? Dacă da, stați să-mi chem avocatul...

–        Nu te pot aresta însă mi-aș dori să știu unde ești, dacă va fi cazul.

–        Domnule polițist, permiteți-mi să plec, altfel fac plângere că mă hărțuiți...

–        Eu?

–        Sexual...

–        Pleacă domnișoară!...

Periculos! S-a întors la domiciliul lui Cosma. L-a prins la ușă, înainte să plece. Nu se întâmplase mare lucru. Arseseră niște etajere și cutii cu vopseluri, focul se întinsese că erau ceva resturi de combustibil, dar Olga și David reușiseră să stingă tot înainte să apară pompierii. „David, el era bărbatul în casă!”

–        Te-ai uitat pe înregistrări?

–        Nu se vede clar. Cineva a lipit scotch pe vizorul camerei.

–        Am surprins-o pe fata lui Dobre Margău dând târcoale pe-aici.

–        De unde o știi?

–        Am urmărit-o. Și, ce să vezi? Conducea o motocicletă BMW...

–        Nu pot crede că și-au implicat copiii în șmecheriile lor! Sau poate copiii o fac fără știrea părinților?

–        Leon Capră a răpit-o pe mama!

Dan Rapcea a intrat să o salute pe Olga și să îl felicite pe David. Robert a zis că lasă mașina acasă și a plecat împreună cu Dan spre Inspectorat. Au făcut ocol pe la pub-ul „Roscoe și fetele” unde au consumat câte un „grătar de vită”. „Cine-i patronul”, a întrebat Dan?” „Doamna Adriana Dorneanu...”

–        Și Fluerici n-a avut gură să spună că „patronul” e o doamnă?

–        Cine-i ăsta?...

Încet se descriau niște trasee.

Daniel Stoicescu fusese scos din sala clubului prin spate, pe una dintre cele două uși, cu știința băieților lui Capră, sau poate numai de ei, luat de-acolo și pierise în condiții încă incerte. Implicarea celuilalt mort, Marin Moacă, nu era nici ea cunoscută. Un lucru devenea sigur. Totul avea legătură cu traficul de droguri.

În acest domeniu era deja cunoscută o parte dintre cei care conduceau rețeaua de trafic și care puteau ascunde droguri de mare risc. Ajunși la acest cap de pod era necesară implicarea specialiștilor de la „Serviciul antidrog” și a celor de la „Serviciul de combatere a grupurilor de criminalitate organizată”. Ei, cei care formaseră ad-hoc grupul de la Inspectorat, nu ar fi putut administra o prea mare bază de investigații.

Primul dintre greii care puteau să ofere sprijin a fost bătrânul comisar șef Voicu. Era la pensie deja însă își avea un scaun de șef la Comisariatul Central și au apelat la el expunându-i toată filiera care putea scăpa în maximum două zile. De aici au venit câțiva oameni cu pregătire. Apoi a fost readus procurorul Sabin Vlase, care l-a înlocuit pe Dănescu...

 

A fost o lună intensă de anchete înainte de a pune sub acuzare implicații în această afacere. Dacă nu ar fi fost incendiul din clubul Falia, dispariția tânărului Daniel Stoicescu, mort în mașina lui Augustin Capră și îngropat de celălalt mort, Marin Petcu, dar mai ales acea geacă de piele de la care pornise ancheta, probabil totul curgea mult și bine pe traseul cunoscut. Polițiștii care au pornit ancheta au fost repede uitați. Cei anchetați au fost condamnați până la cel mult 8 ani, și asta după apel. Singurul imun e deocamdată senatorul Dobre Margu. A fost reales în timpul circului de la Tribunal și nu se teme că va rămâne fără imunitate. Senatorii au fost convinși de nevinovăția sa. Totul s-a datorat unor tineri lipsiți de experiența vieții, greșelilor pentru care plătesc cu ani din tinerețea lor... „Greșeli”? N-au fost crime?...

Polițiștii de la Inspectorat au crezut că vor fi evidențiați. Că vor fi considerați... Eroi? Proștii se jertfesc gândind să devină eroi! Pe cine interesează eroii? Sunt proști frate, doar proști!... Scârbele moștenesc jertfa lor. Demonii... Grețoșii...

 

Subinspectorul Dan Rapcea și-a scos proaspăta soție, în ziua căsătoriei lor, la un spectacol de gală, meciul de rugby România-Spania. „Big Dan”, „Big Dan” astfel se striga în vremea când juca el mijlocaș la deschidere pe Dinamo. I s-au înmuiat ochii de lacrimi văzând lupta acestor tauri. S-ar fi aruncat în arenă să lupte bărbătește cu oameni pe potrivă. Cum ieși de-acolo nimic nu mai este în spiritul jocului, nu mai poate fi arbitrat în mod corect!...